La mulți ani, Banat! La mulți ani, bănățeni făloși!

Ziua de 21 iulie 1718 este considerată una dintre cele mai importante pentru istoria Banatului. În urmă cu 304 ani s-a semnat Tratatul de la Passarowitz, între Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi Imperiul Otoman.

În urma Tratatului de la Passarowitz, Banatul şi alte teritorii stapânite de otomani au fost încorporate Casei de Habsburg. Este, practic, momentul de (re)naştere a Banatului, care a devenit din nou o provincie europeană şi creştină, iar măsurile luate de noua administraţie au reconstruit aproape de la zero o regiune aflată în degringoladă. 21 iulie 1718 a fost momentul care a dus la apariţia unei noi “Ţări de Coroană”, numită Banatul Timişoarei, Banatul timişan ori, simplu, Banat.

În perioada 1714-1718, otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneţiei şi în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânţi la Petrovaradin, în 1716, de către trupele imperiale habsburgice conduse de prinţul Eugeniu de Savoya.

Tratatul a reflectat de jure situaţia militară existentă de facto în acel moment.

Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timişoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei şi Oltenia în favoarea Casei de Habsburg.

Veneţia şi-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones şi din Creta, câştigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene şi Dalmaţia.

Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739, prin Tratatul de la Belgrad.

Cetatea Timişoara şi Banatul au intrat într-o nouă eră, de civilizaţie superioară, bazată pe principii occidentale şi o rapidă dezvoltare. Administraţia habsburgică a reuşit să introducă ordinea şi disciplina în Banat, iar această influenţă germană se mai resimte şi astăzi.

Prinţul Eugeniu a adresat împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. Astfel s-a deschis calea pentru colonizări, necesare atât din raţiuni strategico-politice de extindere a Imperiului, dar importante şi pentru repopularea şi revigorarea zonei, afectată de conflictele armate.

Coloniştii au fost aduși mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană şi Palatinat, dar şi din Bavaria şi Şvabia. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru originea numelui de şvabi este legată de faptul că cei mai mulți oameni au fost înregistraţi şi îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, de unde au fost transportaţi cu aşa-zisele Ulmer Schachteln pe Dunăre, până la Belgrad, de unde au plecat pe jos să-şi găsească noua lor patrie.

Cei mai mulți coloniști au provenit din mediul rural, din familii sărace de ţărani, care nu vedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul Mariei Tereza au primit şi suport financiar şi scutiri de taxe pe termen lung. Mai târziu, unii dintre ei nu au reușit să se căsătorească din cauza diferenţei de vârstă disproportionate.

Prin decretul din 12 septembrie 1718, Banatul a fost organizat în 13 districte, 6 companii militare de graniță și compania din zona Clisurii Dunării. Fiecare district avea în frunte câte un administrator, totodată fiind păstrată instituţia cnezilor (şefi de sate) bănăţeni. Fiecare sat era condus de un cneaz, iar mai multe sate de un obercneaz. Guvernatorul Florimund Mercy a dispus întocmirea unei hărți detaliate a Banatului, un document important pentru istoriografia zonei, întrucât atestă existenţa a numeroase localităţi bănăţene care au supravieţuit perioadei de dominaţie turcească şi implicit a continuităţii românilor în Banat.

Și cum standardele austriece erau altele decât cele turcești, guvernatorul Mercy a început reconstrucția urbei. În Timișoara au fost aduse materiale de construcții pentru clădirile ce urmau să fie ridicate. Totodată în oraș au sosit meşteri zidari, dulgheri, fierari și tâmplari, în special din judeţele austriece. Administraţia a pus în funcţiune toate forţele de muncă din Timişoara şi din Banat. Înainte de începerea construcţiilor la noua cetate, în anul 1718, a început în Piaţa Balasz (situată în faţa magazinului Bega de astăzi) construcţia Palatului de reşedinţă a Guvernatorului Mercy, iar mai târziu acesta a devenit reşedinţa episcopilor şi edificiul parchetului. În anul 1719, Contele Mercy a început ridicarea cazărmii Transilvania, care cu o lungime de 483 metri, a fost clădirea cea mai lungă din Europa epocii respective. Poarta principală avea un turn de strajă, înalt, care era folosit ca observator.

La 25 aprilie 1723 a început fortificarea Timişoarei, care s-a încheiat abia în anul 1765. Noua cetate a orașului a fost cea mai impozantă construcţie a secolului al XVIII-lea. În paralel cu ridicarea noii cetăţi, după planul de sistematizare al oraşului conceput de însuși contele Mercy, s-au construit peste tot case de locuit, şcoli, spitale, palate, reşedinţe civile şi militare, biserici şi monumente.

În 1728 guvernatorul Timişoarei a dat startul canalizării râului Bega. El urmărea ca o dată cu asanarea terenurilor inundabile din jurul orașului, acestea să poată fi folosite în agricultură. Ulterior canalul Bega a fost prelungit până în Serbia de astăzi şi a devenit navigabil asigurând astfel Timişoarei încă o variantă pentru realizarea schimburilor economice. Construcția canalului a permis primei nave să ajungă, în noiembrie 1732, de la Pancevo la Timişoara. O altă preocupare a contelui Mercy, în legătură directă cu problema apei potabile, a fost cea a regularizării numeroaselor braţe ale Timişului Mic din zona localităţii.

Pentru a aduce Banatul la standarde cât mai ridicate, contele Mercy a elaborat un plan pentru a dezvolta economia. Astfel, a început construcţia fabricilor: pe o insulă a Begăi fabrica de po­stavuri, lângă ea s-a construit fabrica de piele (proprietatea statului), fabrica de ciorapi, cea de mătase, de cuie, de praf de puşcă, dar și fabricile de săpun, de hârtie, de pălării, atelierul de vop­sit materiale şi presa de ulei.

Mercy a ridicat industria, mineritul şi a introdus în Banat cultura plantelor industriale. A dezvoltat cultura viermilor de mătase, iar pentru a pune în funcțiune fabrica a adus meșteri italieni şi a dispus plantarea de duzi de-a lungul drumurilor. Cei care distrugeau duzii erau aspru pedepsiţi, uneori chiar cu moartea. Colonia italiană „Mercydorf” sau „satul lui Mercy”, astăzi satul Carani din judeţul Timiş, a fost înfiinţată de el pentru cei care lucrau la cultura viermilor de mătase. În 1723, localitatea apărea pe hărțile întocmite de administrația habsburgică sub numele de Kayran, iar în 1761, era trecut pe hartă „Karan oder Mercydorf”. Rezultatele în acest domeniu nu au întârziat să apară. Primul produs de mătase naturală a fost o reverendă splendid cusută, care a fost oferită catedralei din oraş, dar și Îm­pă­rătesei Cristina i s-a trimis o rochie făcută din primele mătăsuri de la Timişoara.

Guvernatorul Mercy s-a ocupat şi de orga­ni­zarea administraţiei, astfel că a înființat sfatul orăşenesc și societatea de construcţii. În anul 1723 s-a format societatea comercială germană care a preluat desfacerea mărfurilor din Banat. Odată cu dezvoltarea comerţului, a fost organizat transportul de persoane, bagaje şi marfă, urmat imediat de înfiinţarea poştei. Începând cu anul 1728, poşta a funcţionat în mod regulat de la Timişoara spre fiecare localitate a Banatului. Administrația a acordat o atenţie deosebită și sănătăţii populației, pentru că au fost aduse cadre medicale și înfiinţate două farmacii.

E greu de presupus cum ar fi arătat Banatul dacă nu ar fi existat eliberarea de sub ocupaţia otomană și la fel de greu este să ne imaginăm cum ar fi arătat dacă după Primul Război Mondial nu ar fi fost cedat României. Cert este că administraţiile habsburgice și austro-ungare au lăsat o moştenire fabuloasă.

În 2016, Senatul României a adoptat un proiect de lege care stabilește ca ziua de 21 iulie să fie Ziua Banatului, recunoscând astfel importanța acestui moment istoric pentru regiunea noastră.

Sursa: https://stiriletransilvaniei.ro/

Comentarii

comentarii