Marga este una dintre cele mai frumoase localităţi din Banatul Montan. Situată la poalele Munţilor Retezat, aproape de ieşirea din est a judeţul Caraş-Severin spre Haţeg, pe DN 68, localitatea pare descinsă dintr-o poveste, dintr-un basm mioritic cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene sau, mai degrabă, dintr-o chintesenţă a transhumanţei vechi de când lumea pe aceste meleaguri. Marga e, de fapt, o comună de graniţă între Banat şi Ardeal, cu două sate: Vama Marga şi satul Marga.
Numele localităţii, în limba sanscrită, care se spune că stă la originea limbii dacice, înseamnă aşezare lăturalnică, la margine. Ca nume, acesta vine de la expresia latină „Margo Terrari”, ce înseamnă margine, district, localitatea fiind situată, de-a lungul veacurilor, la frontiera dintre Dacia Superioară şi Dacia Inferioară. După unii istorici, Marga şi-ar fi primit denumirea după fortul Margum, construit de strategii romani între anii 105 – 200 e.n. Denumirea de Marga este consemnată în actul de atestare documentară a localităţii, la 1470, primul document scris cu acest nume care anunţă pe un anume Iacob de Marga, care era comandant, domn al oastei cetăţii Severinului. Faptul că în respectiva consemnare Iacob de Marga are ca titlu nobiliar formula „de Marga” întăreşte convingerea că acest nume a existat din cele mai vechi timpuri. Marga nu a avut niciodată un CAP, deci n-au fost nici probleme cu legile pământului. Aici însă nu se cultivă niciun fel de păioase, pentru că relieful nu o permite. Oamenii pun în general porumb şi cartofi. Dar, Marga are o mulţime de disponibilităţi. Printre ele, o carieră de piatră, un sat de vacanţă, care nu e deloc o utopie, ne asigură edilii comunei. Mai mulţi timişoreni, caransebeşeni, reşiţeni au contactat autorităţile locale pentru a se interesa de pământ în zonă. Nu s-a concretizat, din păcate, încă nimic, dar paradisul natural de la Marga rămâne atractiv, ca unul dintre rarele spaţii naturale autentice din ţară. Dincolo de toate, însă, mulţi ani de zile, fala comunei din Valea Bistrei a constituit-o corul. Corul de la Marga, o formaţiune artistică atât de cunoscută încât a devenit chiar şi subiect de glumă. Când îi urezi cuiva succes îi spui: “succes corului din Marga!”. Glumă sau nu, această zicere provine chiar din succesele incontestabile pe care le-a repurtat de-a lungul anilor corul mare şi corul de copii din Marga, create şi conduse de profesorul Dumitru Jompan, om de mare spirit şi strălucit muzicolog. Dotat cu harul zidirii, compozitorul, profesorul universitar doctor Dumitru Jompan a făcut din corul său (corurile sale) şi din Marga o localitate cunoscută nu numai în România, ci şi peste hotare. Festivalul de la Marga şi localitatea în sine au dat delegaţilor şi primul exemplu de agroturism, atunci când pentru alte zone sintagma nu prea avea sens. Oaspeţii sunt primiţi cu bucurie în casele mărganilor, ospătaţi şi culcaţi aşa cum se cuvine. Ziua participă la savante discuţii muzicologice – la Marga nu vine fitecine, ci chiar valori incontestabile ale muzicii corale actuale româneşti – seara jurizează spectacolele corale, iar târziu, în noapte, discută cu gazdele lor, la lumina unui pahar cu răchie, care poartă parcă în el toată seva acestui ţinut. Dumitru Jompan are grijă să invite numai vârfuri în domeniu. Copiii care cântă în coruri sunt şi ei vrăjiţi parcă de acest ţinut de basm. Fie că vin din aglomerate oraşe româneşti sau occidentale ori din alte localităţi rurale, Marga e parcă altceva. Ceva ce-ţi rămâne săpat adânc în suflet. Toţi rămân, după propriile mărturisiri, cu amintiri de neuitat din acest Banat de Munte, binecuvântat de Dumnezeu cu o natură de vis, locuit de oameni cu suflete largi, făloşi, cu mare dragoste de cânt şi poezie. Am vorbit despre Festivalul de la Marga la prezent, pentru a încerca păstrarea unui strop din parfumul acelor vremuri, dar, din nefericire, ca orice proiect superb, are şi un sfârşit. Legenda s-a stins într-o mare de banal, de pragmatic ucigător de asemenea inefabile acte. Din cauza măruntelor patimi omeneşti, după zeci de ediţii, cu mii de invitaţi şi sute de formaţii corale, după premii şi o zeci de cărţi scrise, Festivalul de la Marga n-a mai avut loc. Dumitru Jompan l-a mutat, silit de împrejurări, la Caransebeş, dar… n-a mai fost ca la Marga. Oamenii au rămas la fel de primitori şi de calzi, dar ceva lipseşte acestei comunităţi. “La Marga, un cireş a nechezat (…)”. Astfel spune un vers al unui talentat poet local şi, primăvara, chiar ai impresia că cireşii nechează de atâta floare şi parfum, iar iarba plesneşte de atâta verde. Pe pantele dulci, fâneaţa creşte în voie, liberă, neconstrânsă, cu bucuria întreagă a roşului imberb, pocnind de copt încă în luna lui Cuptor. De aceea, vitele mărganilor sunt atât de falnice, caii, superbi armăsari, cu muşchii aproape pocnind sub pielea lucind de sănătate. Oamenii, chiar dacă confruntaţi şi ei cu trebuinţele zilnice, au parcă un optimism vital, tonic. Vorbele lor sunt stenice, dătătoare de speranţă. Ei sunt adevăratul ţăran roman, pe care pământul, oricât de puţin ar fi, nu-l trădează niciodată. E vlaga, motivaţia şi modul său de existenţă. Lui i se pare că pământul şi munca lui este cel mai important lucru de pe acest pământ. Şi, dacă te gândeşti bine, această credinţă nu e departe de adevăr. Până la urmă, oricâtă tehnică performantă am inventa, cercul se închide. Ajungi tot la pământ, la puterea sa liniştită şi eternă, la roadele sale sublime.
