Cartierul reșițean Mociur este locul unde fatalitatea, blazarea, deznădejdea sunt la ele acasă. Este zona unde şi-au încercat condeiul numeroase generații de jurnalişti şi care, paradoxal, a rămas o sursă inepuizabilă de subiecte. Subiecte pentru detaşarea jurnalistică, dar tot atâtea motive de nefericire pentru locuitorii zonei. S-ar putea, însă, când spunem nefericire, să operăm cu măsuri oarecum diferite. Pentru că mulți oameni din Mociur sunt, într-un fel, fericiți că au un acoperiş deasupra capului, în câteva 
blocuri de tip cămin, care nu mai dispun de nici un fel de facilitate modernă: aici se face focul direct în „apartamente“, iar multe dintre ferestre sunt cârpite cu nailon în loc de geamuri. Asta când nu se cască – găvane goale şi oarbe ale neputinței – spre dealurile din jur. Paradoxal, din nou paradoxal, cartierul Mociur nu e izolat pe vreuna din culmile împădurite ale Reşiței, aşa cum sunt altele două – Driglovăț şi Poiana Golului – ci e amplasat nu departe de centrul municipiului, de care este despărțit, e drept, de albia Bârzavei şi de căi ferate ale CFR şi cele uzinale. Geografic, însă, Mociurul, chiar dacă e cu totul altă lume, aparține Reşiței. În mod hilar, cei care vor să vândă câte o garsonieră aici publică în ziar anunțuri de genul „vând garsonieră aproape de centru“, pentru a evita localizarea exactă în rău-famatul Mociur. Administrativ, cartierul aparține, evident, de municipalitatea Reşiței, deşi nu s-ar spune, pentru că aici administrația intervine mult mai greu. Majoritatea locuitorilor zonei viețuiesc în câteva imobile ale unei societăți de construcții din Reşița, care, de câțiva ani de zile, se tot chinuie să le vândă primăriei, care ar trebui să le amenajeze, dar, după cum spun edilii, prețul e mult prea mare. Până una-alta, însă, Mociurul rămâne Mociur. Când pătrunzi aici trebuie să te înarmezi cu multă atenție, pentru că locuitorii – majoritatea de etnie romă – te detectează imediat cã nu eşti de-al lor. Dacă eşti oficialitate, ai încurcat-o! Tabără pe tine cu tot felul de nemulțumiri, justificate, însă, iar uneori, mai ales noaptea, după ce se îmbată bine la singurul birt din cartier, mulți dintre bărbați, dar mai ales puştii devin violenți. E o lume ocupată de ei, guvernată de legile lor, un ghetto. Nu eşti de acord cu asta, n-ai ce căuta în Mociur, eviți acest cartier. Oamenii, însă, nu sunt de vină. Ei s-au adaptat locului, instinctiv, aproape animalic, nu în sensul rău al comparației, ci în acela al instinctului de supraviețuire. Unii şi-au pus pe la geamuri antene de satelit, chiar dacă fac focul în casă, tehnologie care contrastează puternic cu mizeria şi deprimarea din jur. Pentru că majoritatea nu au acte, trăiesc de pe azi pe mâine din fier vechi sau din munci ocazionale. Liderul neoficial al cartierului este Ioan Zoltan, un bărbat de peste 50 de ani, întotdeauna îngrijit îmbrăcat şi aflat într-o relație permanentă cu autoritățile. Este purtătorul lor de cuvânt, cu el te simți în siguranță acolo, la orice oră. E un tip săritor, zidar de meserie, dar totuşi aspru, dur. Lumea în care trăieşte, greutățile familiei (are copii şi o soție cu un handicap fizic) l-au înăsprit. La fel, supraviețuirea în această arie a lipsei de civilizație, a brutalității verbale şi fizice l-au făcut un supraviețuitor. „Nu e uşor să trăieşti aici, ne spune Zoli, pentru că aşa îl strigă toată lumea. Eu mă cert des cu cei de la primărie, cu autoritățile, vrem să se facă ceva bun şi la noi, să intrăm în legalitate, să avem condiții mai civilizate. Dar nu se întâmplă aproape nimic. Doar regretatul doctor Ioan Petru Iliasa, care a condus Fundația Maria şi care s-a ocupat de oamenii săraci, a încercat să facă ceva, a preluat un bloc şi l-a amenajat. A murit şi el şi nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Acum se aude că primăria vrea să cumpere blocurile. Să facă ceva, dar să avem şi noi condiții, că aşa nu se mai poate“. Toți îl aprobă, dar apoi îşi văd de treburile lor. De copiii care plâng pe la scările blocurilor sau la geamurile lipsite de ferestre, de căutatul fierului vechi sau orice care să le asigure precara existență. În ce te priveşte, traversezi Bârzava şi revii în zece minute în lumea “normală”…. Normală?
