Un moment de meditaţie asupra suferinţei, la Muzeul de Artă Timişoara. Ne purtăm paşii prin galerie şi ne poposim în faţa simezelor pentru a înţelege formele suferinţei exprimate prin artă.
Muzeograful Claudiu Toma lansează invitaţia şi ne spune: “Cel care-şi pierde mintea este într-adevăr grav schilodit, rătăceşte-n lumea aceasta şi-n altele, le intercalează, le confundă, le amestecă. Dar sufletul îi rămâne, lui şi celor din jur, şi nu doar ca o formală compensaţie.“ … atât timp cât sufletul este în corp, acesta nu-şi pierde niciodată facultatea de a simţi, chiar dacă se amputează un membru al corpului”.
În general, e greşit ales termenul de nebun. Nefolositor, nerod-nerodnic mai degrabă, nu e bun la nimic adică nu-i bun de nimic, dar nu că n-ar fi bun. Kalokagathia grecilor antici apare tradusă simplificat dar şi uşor trunchiat în acest termen. Nu este folositor, deci nu e bun şi nici frumos, este ne-bun. ”Ce-i nebunul? Nu-i oare un om cu mintea rătăcită?”(Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei).
Dar bunătatea nu are legatură cu pierderea minţii, a raţiunii, cu nebunia – “ aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi”, ci cu sufletul. Asemenea opusul ei, răutatea. Bunătatea, sau starea alterată, a răutăţii produse de un suflet bolnav sunt direct conectate la suflet, produs al sufletului, şi dovada vie a existenţei lui. Un nebun poate fi bun, chiar dacă nu ştie asta. Un om fără suflet însă nu va fi niciodată bun chiar şi atunci când oboseşte în a fi rău.
“Răul nu este rău pentru cel ce nu-l simte” ne spune Erasmus în Elogiul nebuniei. E discutabil dacă există sau nu fiinţe fără suflet, uneori ne vine mai la îndemână să credem că da, şi totuşi, mai degrabă nu. Controversată pentru unii este existenţa sufletului însuşi cu toate că ştim de el de atâta vreme, vorbim de el, ne raportăm la el, toate se duc la el, toate trec prin el. Ceva ne părăseşte corpul la câteva secunde după ce murim şi cântăreşte 21 de grame, este un fapt înregistrat de aparatele noastre atât de performante. Greu de înţeles de ce mulţi se încăpăţânează să creadă, sau să vadă sufletul ca fiind ceva cu masă corporală, masă/volum şi greutate ca şi când ar conta gramajul.
Ce ştim însă foarte bine, este că suflete rătăcite există peste tot în jurul nostru. Suflete bolnave, întunecate şi sfârtecate, atinse de diferite boli ale sufletului pe care le cunoaştem atât de bine dar nu întotdeauna le şi recunoaştem, suflete rătăcite, suflete pierdute. Despre aceste senzaţii şi afecte ale sufletelor pierdute şi despre acest trist fenomen al degradării ne vorbeşte artistul Resyegh Botond.
Nu m-aş grăbi să-l plasez pe Botond în categoria expresioniştilor abstracţi cu toate că aparent el lucrează în spiritul acestora, utilizând spontaneităţi şi valenţe ale materiei, gestul şi accidentul/incidentul. O asemenea etichetare ar constrânge însă proiectul Loss of soul. Mai degrabă l-aş învecina cu lucrările lui Edward Munch în special gravurile, în teme ce privesc teroarea individuală şi colectivă, ca Strigătul, sau tema fricii, Teama, Temă despre frică, motivul femeii însingurate sau camera muribundei, teme începute pe la 1895-1900 şi reluate ulterior de către artistul expresionist norvegian.
Chiar şi preocuparea pentru traumele războiului îi apropie pe cei doi, pornind de la xilogravurile şi litografiile realizate de Munch, la Anatomiile războiului semnate de tânărul artist din Miercurea-Ciuc. Reszegh Botond nu abstractizează, ci figurează o noţiune deocamdată abstractă, el materializează, portretizează nu neapărat sufletul pierdut în sine, ci mai degrabă procesul îndepărtării de trup, al surghiunului, al părăsirii. Dacă pare că se joacă cu straturi, forme şi împăstări, el nu o face de dragul jocului, nu face spectacol şi nu-l interesează etalarea veleităţilor tehnice şi picturale. Se foloseşte cu reţinere şi îndemânare de ele într-un scop ce urmăreşte expresia sufletului pierdut, suferinţa prin erodare. Aş spune chiar dimpotrivă, el chinuie materia picturală, la fel cum fracturează linia. Pentru că într-adevăr o fractură are în vedere, fractura trupului şi al minţii, de suflet. Şi în acest sens el nu glumeşte.
Ştim cu toţii ce vremuri trăim şi vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Fenomenul descris de el ne este cunoscut şi-l întâlnim pretutindeni în diferite etape şi aspecte. Căderea, somnul, uitarea, însingurarea, teama, groaza sunt prezenţele figurate în Pierderea sufletului. Pierderea identităţii vine la pachet cu pierderea sufletului. Pierderea este urmată de rătăcire şi depersonalizare şi s-ar putea ca aceasta rătăcire să ducă undeva, nu putem şti. Destructurarea poate explica în bună măsura şi motivul siluetelor informe şi descărnate ce revin repetitiv, ca şi obţiunea pentru monocromii, în momentul rătăcirii lucrurile sunt abrupte, lipsite de culoare.
Botond se simte nevoit să înfăţişeze aceste expresii suferinde golite de măreţe semnificaţii şi de toate însuşirile ce ar putea aminti un suflet viu, un suflet ce a fost odată viu, şi face asta cu responsabilitatea artistului nevoit să trăiască în vremurile lui, să înregistreze şi să răspundă provocărilor de natură conceptuală cu care el se confruntă.
Prin seria lucrărilor din Loss of soul Reszegh Botond ne invită la introspecţie, dar ne îndeamnă şi la a deschide ochii şi a privi în jur”, spune muzeograful MArT, Claudiu Toma.
