Contraeditorial
Dezvelirea statuii principelui Gabor Bethlen la Alba Iulia, în prezența doamnei Katalin Novak, președinte al Ungariei, a stârnit emoții exprimate diferit atât în rândul maghiarilor, cât și al românilor. Bunăoară, un senator PSD de Alba, îmbrăcat în costum naţional „folcloric”, a considerat că este patriotic să pună un mic portret al lui Avram Iancu pe iarba de la baza maiestuoasei statui. Altfel a reacționat senatorul și viceprim-ministrul României, președintele UDMR, domnul Kelemen Hunor, care efectiv și-a pierdut vocea, tuşind violent și prelungit când a început să vorbească în limba română. Dar, până la urmă, tot am înțeles ce voia să spună: „Dacă privim statuia lui Bethlen Gabor să ne amintim încă un lucru. Merită să luptăm pentru ceea ce credem cu adevărat. Chiar dacă această dorinţă sau intenţie este mult mai avansată decât timpurile prezente. Trebuie să facem întotdeauna ceea ce se poate”. Sublinierea îmi aparține. (Citatul de mai sus și cele ce urmează sunt preluate din articolul și înregistrarea video a ziarului Unirea, Alba Iulia, ediția on-line, 22mai). Apropo de remarcabila statuie, finanțată și creată exclusiv de comunitatea maghiară, mă mir de ce nu l-au așezat pe un cal pe învățatul principe, ar mai fi câștigat cel puțin 2 metri în dimensiunea spațială, implicit și emoțională.
Calmă și senină a fost doamna Katalin Novak. De la tribuna de mari dimensiuni, ornată elegant în culorile Ungariei, doamna Novak, vorbind exclusiv în maghiară, nu și-a pierdut vocea. Discursul ei a stârnit aplauze îndelungate la final, chiar şi din partea primarului Albei Iulia şi a reprezentantului Ministerului Cultelor din România. Nu este de mirare (oare?) pentru că, potrivit traducerii oficiale, iată ce a spus: „A rămâne şi a prospera pe acest pământ este rezultatul convingerii general valabile a comunităţilor, familiilor, oamenilor de rând energici şi personalităţilor de vază. Credinţa maghiarilor transilvăneni este o credinţă păstrată în pofida situaţiei. Maghiarii din Transilvania nu sunt doar maghiari, ei sunt încă maghiari în pofida greutăţilor. Ei ştiu din adâncul sufletului că pot contribui cu adevărat la îmbogăţirea patriei mamă şi a pământului lor natal doar dacă păstrează dulcea noastră limbă maternă, dacă preţuiesc şi transmit obiceiurile, costumele şi mândria moştenite de la strămoşii noştri. Ei nu pot contribui la prosperitatea Ungariei şi a României decât păstrându-şi identitatea”. Dacă urmărim formidabila politică de investiții a guvernului condus de Orban Victor, din al cărui partid provine și doamna Novak Katalin, cât și cea de recuperări a tot ce a fost vreodată proprietate maghiară în Transilvania şi Banat, realizăm că cele spuse de Domnia Sa nu sunt vorbe-n vânt, nu sunt tromboane politicianiste, așa cum suntem obișnuiți noi românii, ci reprezintă vorbe bazate pe fapte reale, expresia confirmată a unui plan temeinic și cu bătaie foarte lungă. Apropo de perseverenţă, am aflat că președinta Ungariei este mare amatoare de sport, alergătoare de maraton, proba probelor în atletism. Deşi, dacă ne gândim cât de repede a ajuns în România după învestirea sa în funcţia de preşedinte, adică după doar zece zile, sigur iubeşte şi probele de sprint. Ca să nu își piardă forma, s-a antrenat și în parcul central din Cluj, pardon Koloszvar, ba mai mult, a urcat și pe vârful Piatra Secuiului, la 1130 de metri, unde bineînțeles că s-a pozat lângă borna vopsită în culorile steagului maghiar, primind și o diplomă care-i atestă performanța, scrisă, evident, tot în limba maghiară. Trebuie să recunoaștem că, pentru prima vizită, chiar dacă neoficială în România, respectiv în Transilvania, a făcut destul de multe gesturi cu profunde semnificații și implicații pentru ”prosperitatea Ungariei și a României”! Sunt curios cum va arăta vizita oficială!
Revenind la statui, este limpede că vecinii maghiari și frații maghiari din Transilvania sunt preocupați constant – aș spune că dintotdeauna! – de construirea de noi și noi statui, de noi și noi monumente. Exemplul edificator este noul monument Trianon, Memorialul Trianon, inaugurat în 2020, situat vizavi de Parlamentul de la Budapesta. Este o concepție uimitoare, dar relevantă pentru scopurile propuse, constând dintr-o alee înclinată, lungă de 100 de metri, mărginită de pereți de granit pe care sunt scrise numele maghiare a douăsprezece mii de localități, respectiv toate orașele și satele din Ungaria Mare, anul 1913. Un altar încărcat de simboluri semnificative – din care se desprinde tragedia sfâșierii trupului marii țări – se află în partea de jos a acestui drum prin istoria glorioasă a maghiarilor. Vecinii de azi ai Ungariei nu pot fi decât bucuroși de o astfel de inițiativă! Poate chiar invidioși că nu au putut și ei să facă măcar o statuie, legată de evenimente asemănătoare, în țara lor! Bunăoară noi, românii, cu ocazia Centenarului Unirii! Oare vom termina vreodată Panteonul Românilor de la Țebea, pe care nici nu l-am început, dar despre care tot vorbim??? Când vom putea construi acolo mai mult decât o scenă pe care să se cânte în fiecare an, de 8 septembrie, ”mândru că sunt român”? Apropo de portretul lui Avram Iancu depus de patriotul pesedist (vai, un gest neinspirat, care relevă un act ratat!) la picioarele impozantei statui a lui Gabriel Bethlen, este bine de știut, de către toți românii, că la Țebea – locul în care este înmormântat eroul dezrobirii românilor ardeleni – Avram Iancu are doar un bust, nici măcar o statuie în mărime naturală, nu mai spun de o statuie în mărime colosală, după cum ar merita!
Are vreun rost să privesc către capitala București și să constat cu amărăciune că de 30 de ani, într-un loc ideal pentru un ansamblu statuar, nu apare nimic semnificativ pe masivul soclu rămas după înlăturarea uriașei statui a lui Lenin?
Revenind la colaborarea româno-maghiară în domeniul statuilor, amintesc că a fost nevoie de înverşunarea maghiarilor pentru reamplasarea Statuii Libertăţii maghiare (datând din 1890), demontată de guvernul I.C. Brătianu în 1924, având la bază basoreliefurile celor 13 generali martiri, consideraţi de către maghiari eroi ai Revoluţiei de la 1848, dar nu și de către români, pentru ca să purcedem şi noi, românii, la crearea unui arc de triumf, legat de aceeaşi revoluţie, terminat în anul 2000… Parcul Reconcilierii – adică al compromisului pe teritoriul românesc, aş spune – cu ambele ansambluri statuare a fost inaugurat la 25 aprilie 2004 în prezența delegaţiilor guvernamentale ale României şi ale Ungariei. Pe teritoriul maghiar nu a fost cu putinţă o astfel de ”reconcilierere”. Când fac această afirmaţie, mă gândesc la trista soartă a statuii mitropolitului Andrei Şaguna, născut pe teritoriul actual al Ungariei, la Mişcolţ (Miskolc), amplasată într-un final, în 2008, în curtea privată a Bisericii Ortodoxe din Apateu (Korosszegipati, judetul Hajdu-Bihar, Ungaria), şi nu în faţa Catedralei Ortodoxe din Jula (Gyula), cum ar fi dorit autorităţile române. Chiar și așa primarul localităţii şi-a exprimat dezaprobarea şi nu a participat la inaugurare! De altfel, întreaga opinie publică din Ungaria a reacţionat cu mânie când s-a discutat punerea pietrei de temelie a soclului statuii în fața catedralei! Marele luptător pentru dreptul la credință și învățătură românească este considerat un duşman al maghiarilor, deși nu a luptat contra lor niciodată cu arma în mână, asemenea generalilor care au comandat uciderea multor români în timpul Revoluţiei de la 1848.
Iată că această colaborare este mai degrabă maghiaro-română, pentru că aproape de fiecare dată iniţiativa, excepţională ca scop şi realizare, întru propăşirea memoriei maghiare, aparţine cetăţenilor maghiari din Transilvania şi din Ungaria, autorităţilor care le conduc. Cu mare tristeţe o spun, nu prea suntem capabili de o reciprocitate onorabilă, nici măcar în acest domeniu, privit de către noi ca neimportant.
Statuile sunt asemenea unor candele care luminează drumul unui neam prin istorie. Cine nu are statui nu are nici istorie!
