Horia Musta stă pe „linia lui 6”, aproape de fostul Abator, şi are o casă frumoasă, plină cu cărţi. Tablouri mari, în ulei, dau culoare pereţilor. Am avut un pic sentimentul de coborâre în timp, spre începutul de veac 20, vremea copilăriei gazdei mele. Horia Musta merge pe 96 de ani (n. august 1914) şi este un om al legii încă activ. M-a primit îmbrăcat de casă şi cu un aer ocupat. „Tocmai lucram pe calculator. Am un caz…”. Am rămas interzis. Aveam să aflu că doctorul în drept Horia Musta lucrează şi în prezent, construieşte cazuri, cum se spune în limbajul magistraţilor, şi are timpul foarte limitat. Nu am apucat să scot reportofonul. „Stai, tinere, că avem timp şi de asta. Să vorbim o ţâră, să ne cunoaştem. Am mai dat interviuri şi am avut încredere în oameni, dar n-a apărut ce am zis eu. Mi-am cam pierdut încrederea”… Hmm. Nu e bine, dar n-am de ales.
Introducere
Am stat acasă la domnul Musta, la prima mea vizită, cam o oră şi jumătate. E un om mărunţel de statură, dar cu un spirit extraordinar de ascuţit şi o luciditate impecabilă, la vârsta venerabilă pe care o are. „Tinere, ştii ceva? Eu am o carte în lucru, „Neamul Mustonilor în Banat”, în care am scris despre originea familiei mele pe aceste meleaguri, genealogie, activitate, tot. Aici vorbesc şi despre mine şi activitatea mea, profesională şi politică. Eu am fost şi sunt liberal dintotdeauna. Dacă vrei, stai să apară cartea şi îţi iei de acolo tot ce vrei”. Frumoasă ofertă, dar eu vreau să îl cunosc pe om prin simţurile mele. Gazda trece peste insistenţele mele şi îmi arată manuscrisul. Un tom de vreo zece centimetri de foi A4, scoase la imprimantă, cu scheme genealogice care pornesc de la începutul anilor 1800. „Numele meu este dac, să ştii. Uite, am aici strămoşii mei”. Îmi arată portrete sepia ale unor bărbaţi tineri sau în floarea vârstei, mulţi dintre ei preoţi, care au dus mai departe străvechiul nume Musta. „Tatăl meu a fost vicepreşedintele Senatului României. Am crescut în spirit liberal şi nu m-am dezis de el niciodată. Am obţinut doctoratul în drept, dar comuniştii nu mi l-au recunoscut. Ştii dumneata că pe mine m-a chemat Pătrăşcanu să mă facă secretar general în Ministerul Justiţiei? Şi Gogu Rădulescu, care mi-a fost coleg, m-a chemat. Mi-a scris o scrisoare: „Dragă Horică. A venit vremea noastră. Vino imediat la Bucureşti”. I-am răspuns: „Dragă Gogule. A venit vremea ta, nu a mea”. Ei nu erau bătuţi în cuie acolo şi, când se duceau ei, mă duceam şi eu. Şi cu cât cădeam mai de sus, cu atât picam mai rău, nu?”…
Continuarea o puteti citi pe www.focusvest.ro
