Acasă Actualitate O țară care nu-i pentru oameni bătrâni!

O țară care nu-i pentru oameni bătrâni!

DISTRIBUIȚI

Fiind aproape de împlinirea unui secol, bunicul meu se poate lăuda cu o vârstă care în lumea civilizată se cheamă ”frumoasă”. Provenit dintr-un mediu modest, și-ar fi dorit accesul la o educație vastă, care să îi fi permis un statut social mai bun. Însă o viață de om onest și muncitor a făcut ca surorile sorții să îl recompenseze cu două generații consecutive titrate academic. Așadar, are cel puțin două motive de mândrie, realizările urmașilor și faptul că, la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani, ar urma să fie premiat de către autorități cu o Dacia Logan, dacă este să ne luăm după legislația românească aplicată în orașul nostru. Dar, până la vestitul premiu, sub forma unui autoturism producție autohtonă, se mulțumește cu o pensie relativ modestă, de om care-a muncit o viață-ntreagă în domeniul minier, adusă consecvent până acum două luni la domiciliu, datorită unui angajat al Poștei Române care și-a îndeplinit cu respect și corectitudine meseria. Fiind născut mult înaintea erei tehnologice, în prezent deplasându-se greu chiar și dintr-o cameră într-alta, această metodă clasică de livrare a pensiei a fost o binecuvântare pentru bunicul meu. Aproape treizeci de ani pensia a fost livrată corect și concret, la domiciliu, de către un adevărat poștaș. În urmă cu trei luni, odată cu pensionarea minunatului profesionist al Poștei Române, pe care îl cunoșteam doar sub apelativul de ”Domnul Alexandru”, respectat și iubit de către toți locuitorii vârstnici și mai puțin mobili din zona Martirilor, fostă Balanței, a urmat o schimbare radicală, din nefericire dramatică, a operațiunii de înmânare a pensiei. Postul său a fost ocupat de un nou angajat, care, în cei, probabil, peste 45 de ani de existență, nu a avut ocazia să cunoască sau să învețe despre nevoile, necazurile senectuții. Programul său este atât de încărcat cu probleme care depășesc mica, dar vitala bucurie a bieților pensionari, încât chiar atunci când le răspunde telefonic, evident supărat pentru că este deranjat, afirmă că el nu poate da detalii despre când și cum va ajunge la locuințele năcăjiților bătrâni. Mai mult, probabil cu scopul de a fenta eventualii bandiți ai zonei, căci este o persoană care transportă bani, noul poștaș își face apariția în alt interval orar decât cel promis. Astfel, bunicul meu a ratat de câteva ori fereastra, imprevizibilă de altfel, în care se făcea livrarea pensiei. Vajnicul bătrân, care se încăpățânează să mai trăiască, oricât de puțin își consumă statul resursele financiare cu el, nu a reușit manevra primirii pensiei în această lună, viteza deplasării lui din cameră până la ușa de intrare în apartament fiind mult prea mică față de timpul prețios și limitat al mult mai tânărului slujbaș al Poștei Române. Evident că au intervenit urmașii, generațiile înșcolite, care, crezând că au la dispoziție o altă soluție simplă, modernă, s-au prezentat cu o procură legalizată la sediul poștal de cartier, după o încercare de aflare de informații eșuată, pentru că un număr telefonic afișat on-line nu există. Aici apare alt gen de obstacole, întrucât angajata sediului, extrem de meticuloasă, refuză procura, care, deși menționează că bunicul poate fi reprezentat în relațiile cu instituțiile statului de către urmaș, este, vai, insuficientă, întrucât nu menționează aparte Poșta Română, o instituție puternică care trebuie respectată ca atare.

Lipsite de răbdare și înțelegere s-au dovedit și angajatele unei mari bănci românești la care s-a încercat crearea unui cont bancar prin mijloace on-line. Interviul video a fost tăiat scurt pe motiv de hipoacuzie și lipsă de înțelegere din partea bietului bătrân cu ceea ce reprezintă noua eră de comunicare. Deplasarea bunicului până la sediul băncii este imposibilă, reciproca pare de domeniul absurdului, că de, nu există ”proceduri”. Ce contează un moșneag cu o biată pensie pentru o ditamai banca ”internațională”? !

Iată cum un om vârstnic, chiar și în situația fericită de a fi îngrijit de apropiați, poate fi necăjit, chiar umilit de personalul unor instituții, fie de stat, fie private, în România secolului al XXI-lea. Oare câți se află în situații asemănătoare, însă fără susținerea familiei?

Nu știu din ce țară este originară înțeleapta vorbă, „cine nu are bătrâni să-și cumpere”. În România contemporană par a fi uitate astfel de cuvinte.

Silvius Alexandru Pescariu

Comentarii

comentarii