După cum este cunoscut, rezultatele obținute de elevii din România la recentul examen de absolvire a studiilor liceale au fost în mod semnificativ mai bune ca cele din anii trecuți. Dar această ameliorare îmbucurătoare a calității învățământului românesc a fost anulată în mod brutal de intervenția cu totul și cu totul inadecvată, ca să folosesc un termen tehnocratic, a serviciilor secrete românești și a poliției în derularea recentului examen de absolvire a studiilor liceale.
Mai mult, după ce părinții elevilor perchiziționați și anchetați ca niște infractori periculoși de către poliție și procuratură au protestat împotriva acestor reflexe stalinist – ceaușiste ale poliției și procuraturii, protest susținut și de câțiva reprezentanți ai societății civile, unul din șefii serviciilor secrete românești a reacționat cu tupeu susținând că supervizarea învățământului românesc de către serviciile secrete este perfect compatibilă cu statutul și rolul acestor instituții în societatea românească !
Înainte de orice, aceste evenimente reflectă în opinia mea o stare de fapt deosebit de periculoasă în ceea ce privește existența de facto a statului de drept în România. Pentru că într-un stat de drept orice învinuit de către autorități că ar fi comis fapte reprobabile are dreptul la un proces echitabil, nu-i așa ? Ori ce fel de proces echitabil este acela în care zeci de elevi, mulți dintre ei minori, au fost duși cu forța la poliție pentru a fi interogați fără să li se ofere posibilitatea de a fi însoțiți de avocați care să le apere interesele pe perioada interogatoriului ?
Pe de altă parte, instalarea unor echipamente sofisticate de spionaj în cancelaria unui liceu bucureștean de către serviciile secrete românești reprezintă, de asemenea, un abuz incalificabil în ceea ce privește statutul și rolul acestor instituții. De ce ? Pentru că supervizarea de către serviciile secrete a instituțiilor și a procesului de învățământ în ceea ce privește conduita profesorilor, a elevilor și a părinților acestora nu este legală și legitimă decât atunci când în școli se pun la cale afaceri de spionaj, atentate teroriste sau comploturi. Ori, ce afaceri de spionaj, atentate teroriste sau comploturi au pus la cale profesorii și elevii de la Liceul Bolintineanu din București ? Iată de ce, nu mă tem să o spun, recentele declarații ale unui important șef al serviciilor secrete românești cu privire la ”experimentul Bolintineanu” reflectă mai degrabă o logică stalinist – ceaușistă și în nici un caz una democratică și constituțională.
Din această perspectivă, ”experimentul Bolintineanu” reflectă în opinia mea o periculoasă schimbare a raportului de forțe dintre cei doi factori etern antinomici (denumiți atât de inspirat de Aldous Huxley): libertatea și dușmanii acesteia (1). Acesta este principalul motiv pentru care scriu aceste rânduri. Pe de altă parte, vreau să-mi exprim pe această cale solidaritatea și sprijinul pentru toți profesorii, elevii și părinții care au fost ”monitorizați” și tratați abuziv de către serviciile secrete și poliție. Nu în ultimul rând, voi formula un punct de vedere cu privire la soluțiile de remediere a disfuncțiilor endemice din învățământul românesc.
Din păcate, foarte mulți români nu au fost deloc deranjați de ingerințele inacceptabile ale serviciilor secrete și ale poliției pe care le-am menționat. Îndoctrinați în mod sistematic de către nenumărați protocroniști, impostori și semidocți, aceștia cred că eficacitatea și eficiența învățământului de azi s-au degradat foarte mult comparativ cu situația de acum trei decenii datorită incompetenței și lăcomiei profesorilor, a indisciplinei elevilor și a toleranței exagerate a părinților, astfel încât, spre deosebire de excepționala calitate a învățământului din perioada regimului Ceaușescu, școlile de azi au devenit fabrici de imbecili. Dar de ce această aberație fără nici un suport empiric sau valoric a devenit atât de populară în România ? Pentru că începând cu actualul șef al statului nenumărați propagandiști de tip nou au demonizat profesorii și școlile din România. Din păcate, acești farisei sui generis s-au dovedit ”oribil de eficienți” (2). De altfel, după decenii de îndoctrinare stalinist – ceaușistă, nici nu era greu de anticipat un asemenea rezultat. În acest context, serviciile secrete și poliția au luat cu asalt Liceul Bolintineanu, iar reacția societății civile a fost aproape insesizabilă.
Fără îndoială, învățământul românesc nu este o fabrică de imbecili așa cum susține actualul șef al statului, însă eficacitatea și calitatea sa nu sunt nici pe departe la nivelul așteptărilor. De ce ? Pentru că profesorii sunt lacomi și incompetenți, elevii nu învață și chiulesc, iar părinții își răsfață prea mult copii ? Desigur, toate aceste disfuncții există și trebuie soluționate fără nici o întârziere. Dar în opinia mea și a multor altora care au sau au avut onoarea de a fi profesori, aceste disfuncții endemice, așa cum am mai spus, reprezintă efecte și nu cauze ale actualei crize a învățământului românesc. Nota bene, această disjuncție de tip cauză – efect este, în opinia mea, cheia problemei. De ce ? Pentru că, așa cum am spus, multiplicarea treptată a semidoctizării profesorilor, a lipsei de motivație și a indisciplinei elevilor, precum și a conduitelor inadecvate ale părinților reprezintă efecte și nu cauze ale degradării calității învățământului românesc din ultimii ani. În aceste condiții,cauza cauzelor degradării învățământului românesc o reprezintă uniformizarea și super-organizarea aberantă a procesului de învățământ în detrimentul diversificării și organizării sale cât mai neuniforme cu putință.
Ce vreau să spun de fapt ? Vreau să reamintesc un lucru vechi de când lumea: relația profesor – elev este o relație unică, neuniformă, o relație diferită de la caz la caz, o relație bazată pe harul de mentor al profesorului și pe motivația elevului pentru a deveni discipolul unui anumit mentor. Așa a fost de când lumea și așa va fi și de acum încolo. Cine nu înțelege măcar atâta lucru este, în cel mai bun caz, un ignorant nefericit care se transformă într-un pericol public dacă devine profesor, director de școală, șef de catedră, decan, rector sau ministru al învățământului. Managementul instituțiilor de învățământ preuniversitare și universitare și funcțiile aferente (planificare, organizare, conducere și control) implică, deci, în mod necesar diversificare și individualizare. Profesorii, elevii, studenții, școlile și universitățile reprezintă realități unice, specifice, nerepetabile și negeneralizabile. Din acest motiv, un învățământ bazat pe ideea că profesorii, elevii și studenții trebuie să-și standardizeze conduitele pentru a se obține ordine, eficacitate și eficiență va deveni un învățământ entropic, ineficace și ineficient. Ca să nu mai vorbim de câtă dezumanizare individuală și organizațională ar genera o asemenea organizare a învățământului. Ori, exact această nenorocire s-a produs în România. Dar nici cei care au uniformizat și au supercentralizat în mod absurd pe parcursul ultimilor ani programele școlare, organizarea instituțiilor școlare,status – rolul profesorilor, al elevilor și al studenților, procedurile de examinare, formularea subiectelor de examen, evaluarea rezultatelor școlare și multe alte grozăvii de acest fel și nici societatea civilă din România nu par să înțeleagă ce grozăvii au generat aceste artefacte oribile. Pentru că atunci când instituțiile de învățământ nu sunt făcute pentru a servi interesele și motivațiile specifice ale elevilor, ale profesorilor și ale părinților, ci, dimpotrivă, sunt făcute pentru a dezindividualiza aceste interese și motivații în numele unor principii abstracte sau ale unor interese politice, asemenea instituții devin mai degrabă instrumente de dezumanizare și de tortură instituționalizată. Așa se întâmplă întotdeauna atunci când organizațiile devin mai importante decât oamenii din care sunt formate. În acest caz, supraviețuirea organizațiilor implică în mod necesar reprimarea conduitelor inezirabile prin pedepse și stimularea supunerii prin recompense. Dar controlul prin pedepse al conduitelor iraționale este o procedură care mai degrabă stimulează motivația pentru împotrivire decât pentru supunere (3).
Din cele prezentate rezultă cu claritate că supraorganizarea, uniformizarea și politizarea aberantă a învățământului românesc de tot felul de ”reformatori” lipsiți de har au transformat școlile românești în instrumente de dezumanizare și de demotivare și nu în instituții destinate educației și formării profesionale. Drept urmare, reprimarea conduitelor indezirabile din școli și universități prin control total si înăsprirea pedepselor ar avea efecte devastatoare. Astfel, dacă ”experimentul Bolintineanu” va fi generalizat, atunci școlile și liceele din România vor deveni mai degrabă pușcării decât școli sau licee. În opinia mea, contracararea actualelor disfuncții ale învățământului românesc implică o cu totul altă abordare. În termeni generali, este necesară instituirea unei autonomii decizionale de jure și de facto în toate școlile și universitățile românești. Ce presupune această descentralizare decizională ? Înainte de orice, este necesară depolitizarea totală a managementului în școlile și universitățile românești. Apoi este strict necesară desființarea actualelor comisii ministeriale de acreditare a disciplinelor universitare, a titlurilor științifice și a gradelor didactice, urmând ca rolul acestor comisii să fie transferat senatelor universitare, inspectoratelor școlare și consiliilor profesorale din școli. În al treilea rând, este necesară desființarea actualelor consilii de administrație din școli (consilii formate din profesori, părinți și consilieri locali) și înlocuirea acestora prin clasicele consilii profesorale. De asemenea, este necesară o completă delegare de competență la nivelul universităților în ceea ce privește managementul organizațional și științific al acestora. Nu în ultimul rând, desigur, este necesară revenirea la normalitate în ceea ce privește status – rolul profesorilor din școli și universități. Aceștia trebuie lăsați să-și exercite rolul de mentor în deplină libertate, astfel încât elevii și studenții să nu mai fie constrânși să memoreze cunoștințe și informații inutile, ci să învețe să gândească, să rezolve probleme și să dobândească deprinderi și competențe profesionale compatibile cu cerințele de pe piața muncii.
Desigur, descrierea principalelor probleme ale învățământului românesc și formularea unor soluții pentru aceste probleme reprezintă o temă extrem de vastă în raport cu ce am scris eu în rândurile anterioare. Însă, oricât de mult am simplificat realitatea, cred că opiniile mele despre criza învățământul românesc, despre defăimătorii acestuia, despre ingerințele stalinist – ceaușiste ale serviciilor secrete și ale poliției în afacerile interne ale învățământului românesc și despre ce ar trebui făcut pentru ca elevii și studenții să nu mai fie constrânși să memoreze cunoștințe inutile pentru a promova examene aberante reprezintă cu mult mai mult decât nimic. Și chiar dacă defăimătorii și groparii învățământului românesc dobândesc pe zi ce trece tot mai multă putere și influență, cred că noi cei care mai putem face ceva nu trebuie să abandonăm ultima tranșee a libertății și a demnității noastre.
Bibliografie
1. Aldous Huxley, Minunata lume nouă; Reîntoarcere în minunata lume nouă, Polirom, 2003, p. 338.
2. Ibidem, p. 385.
3. Ibidem, p. 341.
