Puţini timişoreni şi-au amintit de una dintre cele mai negre zile din istoria Banatului. Pe 16 iulie 1949, plutonul de execuţie împuşca la Pădurea Verde cinci partizani anti-comunişti.
Câteva zile mai târziu, aproximativ în acelaşi loc, alţi şapte partizani erau ucişi, chiar dacă nici măcar judecătorii comunişti nu i-au putut condamna la moarte. Sub pretextul că vor fi transferaţi în altă închisoare, comuniştii au executat alte şapte persoane, unii dintre ei condamnaţi doar la câţiva ani de închisoare.
După 65 de ani de la teribilele crime ale comuniştilor, ziua de 16 iulie a fost marcată la Monumentul Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă din Banat, situat în incinta Muzeului Satului. Un sobor de preoţi, urmaşi ai eroilor căzuţi sub gloanţele comuniştilor, membri ai organizaţiei Noua Dreaptă, cu steaguri tricolore, şi puţine personalităţi au ţinut să le aducă un omagiu foştilor partizani.
Povestea terifiantă a fiului lui Spiru Blănaru
Slujba de pomenire a fost ţinută de un sobor de preoţi, în frunte cu preotul Dumitru Vana. Oamenii Domnului au fost flancaţi de aproape de tineri din Noua Dreaptă „înarmaţi” cu drapele tricolore. Legionarul Spiru Blănaru, alături de Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Romulus Mariţescu şi Petru Puşchiţă sunt cei cinci martiri executaţi pe 16 iulie 1949. Sentinţa teribilă a fost dată de Tribunalul Militar din Timişoara, iar justificarea comuniştilor a fost una halucinantă. Cei cinci au fost condamnaţi „în numele oamenilor muncii cinstiţi din ţara noastră şi în numele întregului popor muncitor”. Certificatele lor de deces au fost întocmite de abia 11 ani mai târziu.
„A fost destul de problematică existenţa noastră după acele întâmplări. În primul rând, familia ce rămăsese acasă şi nu plecase în munţi, eu, mama, bunicii şi străbunicii am fost ridicaţi în toamna lui 1949 şi deportaţi în Dobrogea. În primul an am stat într-un şantier de la Poarta Albă, după care am fost trimişi într-un sat vecin oraşului Medgidia, unde am fost repartizaţi pe la casele oamenilor. Crescând, au început pentru mine problemele cu şcoala. Terminând şase clase, nu am fost primit în liceu. Mi-am schimbat numele, m-a înfiat o străbunică şi, după un an de stat acasă, am reuşit să intru la liceu sub noul nume. E povestea spusă în cuvinte, adevăratul calvar nu l-aş putea povesti nici în zeci de ore”, ne-a spus Cornel Horescu, fost Blănaru, fiul eroului Spiru Blănaru.
Ileana Silveanu păstrează vie memoria partizanilor bănăţeni
Profesoara Ileana Silveanu a fost arestată în 1949 şi încarcerată pentru uneltire împotriva statului, poate şi pentru „vina” de a fi fost fiica unui militar de carieră din Armata Regală Română, colonelul Ioan Ursa, fost şef al Marelui Stat Major al Trupelor din Timişoara, şi el deţinut politic. Ileana Silveanu este autoare a 11 volume de carte, reunite sub titlul „Cărările speranţei – destine ale rezistenţei anticomuniste din Banat”.
„Culmea este să fii copil şi să fii deţinut. Vă puteţi imagina un tată să se teamă de copii? Venind de la şcoală, sunt 65 de ani de atunci, am vorbit despre omul liber, cum îl văd eu, ce face şi cum ar trebui să fie acest om. A doua zi, membrii securităţii m-au luat şi m-au adăpostit la subsolul de pe Loga, clădire 38, arestul 1. După anchete, au considerat că sunt un pericol social, m-au judecat şi m-au condamnat. După aceea, mi s-a reproşat că nu am făcut decât un pic peste patru luni de închisoare. Tata a fost şeful marelui stat major în Timişoara şi, după ce a fost disponibilizat, a fost arestat în 1947. După atâţia ani, mă gândesc că nu a meritat. Am trăit în minciună, în duplicitate, una gândeam şi alta vorbeam ”, ne-a Ileana Silveanu, autoarea a 11 cărţi despre lupta bănăţenilor împotriva comuniştilor şi bolşevicilor, organizatoarea slujbei de pomenire a partizanilor bănăţeni.
La eveniment au fost prezenţi şi fostul parlamentar Tănase Tăvală, dar şi directorul penitenciarului din Timişoara, Ioan Băla.
