În marea aceasta de zbucium în care este aruncată România, cu strigăte și țipete, din toate direcțiile, ca într-o casă de nebuni din vremurile în care medicina nu cunoștea medicamentele de acum, vocile care ar fi ”de ascultat” abia se mai aud. Niște analize serioase, profunde, documentate, argumentate devin niște ”rara avis”. Nu este de mirare că mai ales omul simplu abia se mai descurcă între ”valurile” unei verbalități agresive, la care, din păcate, contribuie o parte a modurilor în care se face falsul jurnalism, adică al ”marilor autori” de pe rețelele sociale, cu pregătire precară sau deloc în domeniul comunicării. Dar nu aceasta este tema, ci alta, aproape tragică, pe care simt nevoia să o formulez așa: ”ce au reușit politicienii noștri?”, fiind sigură că va rămâne o retorică, pur și simplu.
Nu o să fac istoria alegrilor din decembrie, despre care s-au scris deja (inclusiv aici) zeci de mii de texte. Nici despre cine, cum, de ce, ar fi influențat aceste alegeri? Nici despre atracția publicului spre unul sau altul dintre politicieni. Nu. S-a scris mai mult decât se poate citi. Ceea ce știu sigur este că suntem la capătul puterilor de a înțelege, accepta și permite tulburarea profundă pe care politicienii, aproape fără excepție, ne-au făcut-o. În politică s-a lansat ideea că oamenii serioși nu intră, pentru că nu vor să se compromită. Și s-a repetat atât de mult, încât i-au convins pe cei care mai puteau face câte ceva că așa este. S-a făcut loc repetenților, corigenților, inșilor tip ”Bulă” al clasei, nu a mai fost nevoie de cultură, expertiză, pentru că s-a înlocuit cu nevoia de a fi ”descurcăreț”. Așa a ajuns Băsescu, cu ”marea sa expertiză” în alcool, să fie aprobat de români, că cică ”era de-al nostru”. Adică, se recunoștea că românii sunt alcoolici și de ce să nu aibă un președinte al lor? Cei care l-au adulat au devenit repede ”iohaniști” doar pentru că avea poză de neamț! Cu ștaif, da, cu ștaif de neamț, și asta a prins urgent la noi, în Banat și Transilvania, care aveam o experiență de sute de ani prin conviețuirea cu șvabii, respectiv, sașii, alături de care s-a trăit în armonie, cu specificația că anii de după război au adus un dușman comun: comunismul. Mai apoi, unul în moț, pe Ceaușescu! S-au pus la rând securiștii. Îi ura toată lumea, mai puțin familiile lor.
Unde suntem? Cei din familiile lor sunt acum la putere, toți copiii de securiști și foști mai comuniști sunt acum fie în serviciile secrete, fie au mari firme! Și ne mirăm că 20 de ani, Băsescu și Iohannis au fost bine păziți? Da, de urmașii foștilor securiști, dintre care unii au ajuns să studieze în străinătate, și care se cred superiori celor care muncesc pe brânci, de la omul simplu, fermier sau lucrător, până la intelectualii nepolitizați, din mediul academic sau din alte arii ale muncii intelectuale, și până la cei care au avut curajul să întemeieze firme.
Ne mirăm că au ajuns să candideze o fostă vânzătoare incultă și alții, acuzați de a fi fost colaboratori ai fostei securități, nebuni, leneși, disperați, alții, traumatizați de ”reforme personale” nereușite, de data asta, fără nume, pentru că numele lor nici nu mai contează!
Ne mirăm de exhibiționismul sau histrionismul publice? Ne jelim că a demisionat Iohannis sau că trebuia să o fi făcut mai demult? Oricum, războiul mediatic, amplificat de cel al rețelelor cu toată subcultura înglobată, devalorizarea discursurilor oficiale, mizeria ce se mai pregătește, toate duc la pierderea încrederii în politicienii momentului.
Ce au făcut cu oamenii? Dar ce au făcut cu șansa noastră din 1989? Dar cu viitorul?
Pe fondul acestei dileme, se nasc acțiuni, fapte, direcții, suntem într-un punct de inflexiune. Cine nu pricepe ar trebui să lase sania să alunece singură la vale…
