Contraeditorial
Motto
Sigur, atletismul s-a născut odată cu omul. Căci a alerga, a sări, a arunca a însemnat dintotdeauna mișcare-viața noastră cea de toate zilele și din toate timpurile”
Virgil Ludu, 1970
Atletismul este cel mai vechi sport al oamenilor. Sportul care exprimă cel mai bine condiția umană. Numele se trage din grecescul athlon, care înseamnă muncă, luptă. Căci ce facem noi toată viața, nu ne luptăm cu timpul, cu spațiul, cu gravitația? Alergi, arunci, sari. Citius, Altius, Fortius!
Unul dintre cele mai frumoase locuri de recreere și de practicare a sportului este un stadion de atletism: acolo oamenii aleargă, cât pot de repede sau cât pot de mult, sar în lungime, înălțime, se întrec în a arunca cât mai departe cu diferite obiecte, unul mai simbolic decât celălalt…
Nu există imagine mai frumoasă, mai expresivă pentru diversitatea activităților umane decât un concurs de atletism! Băieți și fete aleargă pe diferite distanțe, sar peste obstacole, sar în lungime sau la înălțime, aruncă cu greutatea, sulița, discul, ciocanul. Ce înseamnă alergarea de 100 de metri dacă nu fulgerul voinței unui corp în lupta cu spațiul și timpul? Ce înseamnă proba de 10 000 m dacă nu voința neclintită de a învinge spațiul și timpul? Dar maratonul, această probă supremă a rezistenței și voinței de a birui, chiar cu prețul vieții, timpul şi spațiul? Există ceva mai simbolic pentru cursa vieţii decât alergarea peste obstacole, fie cea rapidă de 110 m, fie cea lungă de 3000 m?
Ce înseamnă să arunci o greutate rotundă, asemenea globului pământesc, dacă nu asumarea mitului lui Atlas? Dar aruncarea discului, dacă nu iluzia că un pământ plat îți este mult mai la îndemână? Dar aruncarea suliţei, săritura în înălțime, lungime care îţi dau sentimentul minunat al zborului şi al desprinderii de pământ?
În atletism este aproape imposibil, în majoritatea probelor, să îți obstrucționezi adversarul! Performanțele obținute de fiecare nu pot fi trucate, sau interpretate și astfel apare clasamentul, recunoașterea celor mai buni! Atleții rivali în tinerețe rămân prieteni pe viață! Cultivarea virtuții a fost, încă din antichitate, scopul suprem al atletismului!
În România secolului al XXI-lea aproape că nu mai există atletism, nici la nivel de amatori, nici la nivel de performanță. Atletismul şcolar, parte importantă a palestricii oricărei naţiuni puternice, este pe cale de dispariţie în ţara noastră. Este mai presus de orice îndoială că în prezent nu există stat puternic și civilizat care să nu aibă un atletism dezvoltat atât la nivel școlar cât și la nivelul performanței internaționale.
Cea mai mare atletă din toate timpurile din România, Iolanda Balaş Söter, multiplă campioană olimpică și recordmenă mondială la săritura în înălțime, s-a născut și a copilărit în Timișoara. Ca de altfel și soțul ei, finalistul olimpic și marele antrenor Ioan Söter.
În orașul Iolandei Balaş Söter, oraș care pe vremuri avea 4 stadioane de atletism, de zeci de ani nu mai există un stadion de atletism complet, unde să se poată desfășura antrenamente și competiții care să includă toate probele atletice. Doar câteva stadioane de atletism mai există în România. Impunerea mentalităţilor becaliene în sportul românesc a distrus nu doar atletismul autohton dar și celelalte sporturi fundamentale, înotul, gimnastica, halterele, ca de altfel şi majoritatea jocurilor sportive. Mercantilizarea excesivă a sportului, impunerea de către mass-media a unor indivizi cu mentalitate de samsar, de schimbător de bani, a distrus mişcarea românească sportivă de masă cât și pe cea de performanță. Suportul logistic pe care ar trebui să îl ofere statul pentru susţinerea sportului şcolar este infim. Cine să mai priceapă în ziua de azi că dacă un copil va învăța să alerge și să sară corect, de mic, în şcoala primară, va deveni ulterior un și mai bun fotbalist, ca să exemplific doar cu jocul sportiv care preocupă acut și continuu pe mai toți românii. Cine să înțeleagă că în era pericolului demenţei digitale, copiii au nevoie, mai mult ca oricând, de sport? Aici ar trebui statul să acţioneze până nu este prea târziu!
Practicarea unui sport fie la nivel de amator, fie de performanță (agreez mai puțin sportul zis profesionist, dar asta ar fi o altă discuție) înseamnă și petrecerea plăcută a unor momente ale vieții, chiar dacă efortul fizic este intens și susținut. Postura de spectator la o întrecere sportivă, este mai aproape de distracție, de partea oarecum lejeră a comuniunii cu sportul respectiv. Din nefericire, în România sunt tot mai puţini sportivi de performanţă sau amatori. Evident că numărul telespectatorilor şi spectatorilor este în creştere, mai ales al celor focusaţi pe fotbal.
Dacă cel mai frumos stadion de atletism din România este cel din Poiana Brașov, poate și datorită minunatului cadru natural în care este poziționat, cel mai faimos este stadionul din Cluj Napoca, denumit impropriu, neromânește în opinia mea, ”Cluj Arena”. Este un adevărat templu al sportului, fiind şi singurul stadion din România care poate găzdui competiții atletice de nivel internațional, în afara celor de fotbal, posibil și rugby. Ultimul mare concurs atletic desfășurat acolo, în septembrie anul trecut, a fost Balcaniada lărgită, cu participarea unor țări europene din afara Balcanilor. În condițiile de pandemie europeană, concursul de la Cluj a fost cel mai important din Europa anului 2020. Preşedintele World Athletics, lordul Sebastian Coe, fostul mare campion de semifond, a onorat cu prezenţa sa evenimentul. Stadionul clujean nu ar fi fost (re)construit, în 2011, cu sectoare și pistă de atletism, dacă nu ar fi intervenit personal doamna Iolanda Balaș Söter, în acea perioadă președinta Federației Române de Atletism. Am aflat că marea doamnă a sportului românesc a făcut o încercare similară și în orașul său natal, Timişoara, dar autoritățile locale erau prea ocupate cu satisfacerea dorințelor unui mare binefăcător al fotbalului timişorean…
Zilele trecute, inimosul președinte al FRA, domnul Florin Florea, a avut o întâlnire cu președintele CJ Timiș, domnul Alin Nica. S-ar părea că s-a stabilit un acord ca viitorul și etern discutatul stadion al Timișoarei să fie, în sfârşit, construit dar să aibă și sectoare de atletism, asemenea celui din Cluj, unul dintre argumente fiind și organizarea unui viitor campionat european de atletism la Timișoara. Probabil că acordul este întărit și de o finanţare substanţială din partea forurilor atletice europene. Ne confruntăm zilele acestea cu o reacție violentă, prin limbajul utilizat, a unei anumite părți a presei, cu privire la această propunere. ”Microbiștii” timișoreni ”contribuabili”, doritori exclusiv de spectacol fotbalistic, ar fi revoltaţi de distanţa mult prea mare faţă de jucători, în cazul existenţei unei piste de atletism, care a ajuns să fie comparată cu “șanțul de apă plin cu crocodili ce-nconjoară un castel în mitologia medievală” (??) şi “moartea pasiunii”! Pista de atletism ar împiedeca atât “bătăile pe umăr” pentru componenţii echipei susţinute cât şi “petardele, scuipăturile” (???) aplicate adversarilor. Domnul Alin Nica a devenit, dintr-odată, inamicul numărul unu al „microbiştilor adevăraţi”, cărora le-a transformat speranţa unei mari arene exclusive pentru fotbal într-un „real coşmar”!
Ce simte ”microbistul” nu am nici căderea, nici puterea să comentez, dar nu cred că scuipatul, înjuratul, huiduitul adversarului sau arbitrului, fie de aproape, fie de ceva mai departe sunt practici de încurajat.
Este adevărat că în Europa dezvoltarea incredibilă a fotbalului profesionist, cu un potenţial financiar imens, a dus la construirea unor arene dedicate exclusiv jocului sportiv cu cei mai mulți spectatori şi telespectatori. Nu este adevărat că atletismul în Europa civilizată ar fi în pierdere de ”vizibilitate” nici la capitolul practicanți, nici la numărul de spectatori, acesta fiind relativ constant, suficient pentru ca civilizaţia sportului curat să meargă înainte.
Revenind la chestiunea obsedantului stadion timișorean, cred că este mai bine să fie lăsați microbiștii ”să scandeze insuportabil”, să-i ”scuipe” pe fotbaliștii din echipa adversă, dacă doresc asta, deşi nu cred că este dorinţa majorităţii să se manifeste necivilizat. Adică, să fie o arenă exclusivă, doar pentru fotbal, cu zeci de mii de locuri.
Cu privire la reapariția unui stadion de atletism complet în Timișoara, după ce ani și ani am cerut doar locul pentru stadion, mai departe urmând să-l construim noi, cei câțiva ”zeci de timișoreni, poate o sută” amatori de atletism (oare nu suntem mai mulți, totuși?), cred că ar exista o singură soluție rapidă. Să îi rugăm pe vecinii noștri maghiari să ne construiască un stadion de atletism, pentru că ei încă respectă și înțeleg toate sporturile. Așa cum au construit catedrala Noul Mileniu, singura construcție de interes public remarcabilă, cu personalitate arhitecturală, construită în Timișoara, în ultimii zeci de ani. Sunt convins că ar accepta. Poate o singură pretenție ar avea: noul stadion atletism din Timișoara să poarte numele marii atlete Iolanda Balaș Söter. Eventual, cunoscătorii onești știu de ce, scris şi în limba maghiară!
