Tot mai mulți afgani, șiruri și șiruri vin spre România. Unii cer aici azil politic, au un fel de orientare locală, un instinct al conservării în afara ideii de Uniune European Occidentală. Nu vor în Germania sau Franța. Dar cei mai mulți vor. Vor acolo, pentru ei, Germania este ”lampa lui Aladin”, este cea care îndeplinește dorințele. Imigranții nu sunt agreați. De niciun popor, doar că expresia ipocriziei este mult mai diplomat expusă. Nemții au teama etichetei naziste, francezii deja au peste șapte milioane de musulmani (peste trei milioane sunt și acum ilegali, cu acte false, neidentificabili în sistem), iar relatărilor pot continua.
România ar fi trebuit să preia până în 2020, 3500 de imigranți din țările Orientului Mijlociu, dar presiunea este mai mare acum, după ce Afganistanul a intrat pe mâna talibanilor.
Vin zeci de mii de afgani, acum, prin România, către Europa Occidentală. Ei trec prin Turcia, Grecia, Macedonia de Nord (Skopia, cum spun grecii), Serbia, România, Ungaria… apoi, visul german. Doar că lucrurile nu sunt simple deloc. În Serbia, de multe ori sunt prinși. Dacă reușesc să treacă în Ungaria, sunt prinși acolo, bătuți (spun ei) și se reîntorc în România. Aici, de multe ori, pândesc TIR-urile ce se retrag pentru odihna șoferilor în parcările aferente autostrăzii Lugoj – Nădlac, ei sperând să nu fie depistați prin cele transportate.
Aproape de autostradă sunt mai multe sate (comune) bănățene, cu oameni faini, buni, calzi, gospodari, miloși. Și cuviincioși. Unul dintre ei este preotul C, pe care-l admir și-l apreciez din adâncul sufletului. Când nu este la Altar, slujește pământul bun și mănos pe care-l cultivă cu soția sa, și restul familiei. Copiii sunt, și ei, trup și suflet cu părinții lor. Casa parohială este curată, îngrijită, dar familia preotului C locuiește în casa părintească. Într-o zi, impresionați de un grup de tineri afgani, flămânzi, bătuți, loviți la picioare, înfrigurați, derutați, i-au luat, le-au oferit casă, masă, un pat curat, haine, apă caldă nu se spălaseră de luni de zile!), i-au omenit….
Cel mai tânăr, afganul A spune: ”Nu am crezut că poate fi un popor așa de bun și cald, cum sunteți voi, românii (știe puțină engleză, folosește programul de traducere de pe google), Poliția de Frontieră Română nu ne-a bătut. Oamenii voștri s-au purtat frumos cu noi, dar restul… nu. Ungurii și sârbii ne-au bătut…”. Tânărul A are 17 ani. Talibanii i-au împușcat fratele mai mare, chiar în fața casei. Toată familia este amenințată. Părinții stau ascunși, iar ei, frații mai mici și niște verișori, au fugit spre Europa. ”Am rude în Germania. Le este bine, Primesc 900 euro pe lună…”. Ceea ce nu știu ei este că nu se știe cum se vor schimba căile de acces înspre astfel de facilități?
În Timișoara sunt deja peste 50 de cereri de azil politic din partea unor afgani. Pentru integrare, trebuie învățată limba, o meserie, dacă nu au încă, și un loc de muncă.
Tânărul A speră să plece spre Occident. Ortacii săi sunt deja în Germania. El nu știe, l-au lăsat, este acum singur în casa parohială… Din cei șase, el singur a mai rămas… crede că ceilalți cinci sunt în căutarea unor soluții. Naiv și pierdut, este însă pe mâini bune. Respectat ca ființă umană, hrănit, milostivit, așa cum ne cere Iisus Hristos să facem cu aproapele nostru.
În general, am o mare suspiciune față de această migrațiune masivă, față de numărul crescând al imigranților. Mulți dintre ei ascund intenții din cele mai perverse.
Această poveste însă mi-a smuls o lacrimă.
Am simțit că trebuie să împărtășesc povestea…
Drumul unui refugiat autentic, nemăsluit de mari afaceriști ai sistemului, este greu. Este sinuos.
Un om lovit poate rămâne cu durerea pe viață.
