Azi, de Ziua Izvorului Tămăduirii, o zi importantă din calendarul ortodox, Timişoara primeşte, de data aceasta altfel, vizita Principelui Radu de România. Principele va fi însoţit de Principesa Margareta şi acest fapt este generat de campania de simpatie pe care principele, ca şi candidat la Preşedinţia României, o face. Orice campanie electorală are, după normele şi codurile unei campanii electorale temeinice, o altă campanie de… simpatie. Ce puţin aşa o numesc americanii, cei care nu mai au nevoie de recomandări în ceea ce priveşte talentul în comunicare publică. Vizitele, întâlnirile, comunicarea cu oamenii – iată premisele succesului de imagine al oricărei persoane publice, doritoare de implicare în competiţie pentru interesul public.
Cele mai reuşite întâlniri sunt, de departe, cele cu caracter informal.
De aceea, azi, în Piaţa Operei, la Segafredo, între 10 – 11, 30, apoi, de la 14, 30 – 15,30, principele se va întâlni cu timişorenii doritori să vorbească, să-şi exprime deschis ideile, proiectele posibile, eventualele planuri blocate în sisteme nefuncţionale, să vorbească, pur şi simplu.
Cele mai reuşite şi mai frumoase note ale comunicării sunt cele deschise, cele fără riduri pe fruntea congestionată, ideile simple. Oamenii au idei geniale, pe ele, de multe ori, se ridică mari proiecte, despre ale căror origini nu mai vorbeşte nimeni, niciodată.
Nu cred că cineva cu statura intelectuală a Principelui Radu ar putea uita vreodată construcţia unui proiect pe ideile cuiva, fără să „citeze sursa”, cum ne place nouă să spunem.
Un intelectual desăvârşit, o persoană preocupată de rigorile respectului faţă de valori, faţă de oameni, în general, nu ar putea neglija semnificaţia luminii.
A acelei lumini care se naşte din minţile pozitive ale celor din jur.
Nu este suficient ca cineva să fie inteligent. Trebuie ca inteligenţa să fie constructivă, pozitivă, să lase liberă respiraţia sufletului, fără de care energia moare.
Există atâta tensiune în România, un amestec de vulgar şi de pesimism, de trivial şi de regres. Peste toate astea, curajul Prinţului Radu de a candida, cu toate presiunile şi ironiile care curg cascadă peste acest gest, venit, da, desigur, din interiorul Casei Regale, căreia îi aparţine, poate părea un paradox, dar este paradoxul modelului de curaj.
De dorinţă de sacrifica chiar şi o parte din codurile nescrise ale apartenenţei, pentru ceva mai pur, mai important: responsabilizarea şi dăruirea.
Este modelul clasic al celui care sare, riscând ceea ce alţii nu ar face, dar face saltul salvator.
Cum? Poate tocmai aici este secretul succesului…
