După cum este cunoscut, România a fost afectată în anul trecut de o dezastruoasă recesiune. În consecinţă, în 2009 produsul intern brut a scăzut în termeni reali cu 7,2 % faţă de anul precedent. Din câte îmi dau seama (şi nu cred că greşesc), acest declin este fără precedent în ultimele şase decenii. Oare de ce? Emil Boc şi ”experţii ” săi (plătiţi cu salarii de două sau trei ori mai mari decât salariul preşedintelui Vladimir Putin) consideră că acest declin catastrofal a fost determinat în mod exclusiv de recesiunea din Occident (mai ales cea din UE). Conform acestei opinii , preluată şi de preşedintele Băsescu, ceea ce s-a întâmplat anul trecut nu se va mai întâmpla şi în acest an, deoarece Occidentul a ieşit din criză, iar noi trebuie doar să aşteptăm cuminţi un nou val providenţial de investiţii occidentale şi vom scăpa astfel de actualele probleme. Evident, există din ce în ce mai puţini compatrioţi naivi care să accepte un asemenea basm. Cu toate acestea, numărul românilor care evaluează cu luciditate consecinţele actualului dezastru economic este, din păcate, extrem de mic. Următorul studiu de caz este edificator în acest sens. Conform datelor oficiale, la începutul lunii decembrie 2009, numărul salariaţilor din România scăzuse la 4,367 milioane. Numărul salariaţilor a continuat să scadă şi în lunile care au urmat, astfel că, în prezent, numărul de salariaţi din România a atins un prag critic: 4,2 milioane. Dacă luăm în considerare faptul că 200.000 de salariaţi din sectorul privat au devenit şomeri temporar (şomaj tehnic), rezultă că numărul efectiv al salariaţilor din România este în acest moment de 4 milioane. Înainte de orice, acest nivel al muncii salariate reprezintă un minim istoric raportat la ultimele cinci decenii. Iar în raport cu situaţia din 1989, numărul de salariaţi din România a scăzut acum la jumătate! Pe de altă parte, un asemenea nivel al muncii salariate indică , fără echivoc, un fenomen socio-politic extrem de riscant şi de periculos, care afectează de câteva luni România: masificarea procesului de excludere socială. Într-adevăr, conform datelor oficiale, numărul elevilor şi al preşcolarilor din România este în acest moment de aproape 4 milioane, numărul studenţilor de 0,6 milioane şi numărul pensionarilor de 5,7 milioane. Rezultă că în acest moment cel puţin 11 milioane de români ar trebui să fie, ca să spun aşa, în câmpul muncii, pentru că altfel nu ar putea supravieţui decât prin indemnizaţii de şomaj, asistenţă socială, rente viagere sau activităţi ilicite. Dacă la cei 4 milioane de salariaţi din România adăugăm şomerii (1 milion), românii care lucrează în agricultură (2 milioane) şi în străinătate (1 milion), respectiv patronii şi liber profesioniştii (0,5 milioane), rezultă că singurele resurse posibile de supravieţuire pentru cel puţin 2,5 milioane de români sunt asistenţa socială, rentele viagere, cerşetoria, hoţia şi ”cea mai veche meserie din lume”. În sfârşit, dacă luăm în considerare numărul de asistaţi social şi numărul infim de rente viagere, rezultă că numărul românilor afectaţi în mod tragic de fenomenul excluderii sociale este de cel puţin 1,5 milioane (7 % din totalul populaţiei). Desigur, nivelul critic al excluderii sociale implică atât evaluări de tip cantitativ, dar mai ales de tip etic şi politic. Conform primului criteriu, într-o ţară în care ponderea populaţiei cu venituri de cel mult 2 euro pe zi a crescut la aproape o treime, un nivel al excluderii sociale de 7 % este un nivel critic. Într-o astfel de ţară, capitalistă sau necapitalistă, democratică sau nedemocratică, membră sau nemembră NATO şi UE, poate izbucni în orice moment un cataclism socio-politic devastator. Pe de altă parte, ce fel de relevanţă juridică şi etică mai au în aceste condiţii reglementările UE privind ”drepturile omului”? Dacă litera şi spiritul reglementărilor UE privind „drepturile omului” ar fi respectate, celor 7 % dintre românii care nu au în ţara lor niciun fel de şansă de a supravieţui prin muncă ar trebui fie să li se acorde azil politic de către guvernele Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Italiei şi aşa mai departe, fie să li se asigure restabilirea egalităţii de şanse prin creare de locuri de muncă. Dar înainte de a reproşa autorităţilor UE şi naţionale efectele catastrofale ale actualului declin economic , cred că mulţi români ar trebui să înţeleagă că procesul de dispariţie accelerată a locurilor de muncă este, oriunde, un proces ireversibil şi nu reversibil. Cu alte cuvinte, un loc de muncă pierdut este o pierdere ireversibilă, în timp ce crearea unui nou loc de muncă în locul celui pierdut implică inevitabil noi investiţii, mai mult sau mai puţin rentabile. În acest context, pasivitatea şi indiferenţa cu care majoritatea românilor asistă la diminuarea dramatică a locurilor de muncă reprezinta de fapt o acceptare tacită a incompetenţei şi a iresponsabilităţii liderilor politici şi a funcţionarilor publici. Probabil că într-o ţară ”mioritică” , unde auzim nepermis de des : ”Asta e !”, ”Timpul le rezolvă pe toate!” sau teribilul ”Mai rău să nu fie!”, nici nu s-ar putea altfel…
