Motto
”Pupat toți piața endependenți.”
” Care va să zică să nu mai încapă vorbă: lichea însemnează pată, peste putință de scos.”
I.L. Caragiale
Recentul caz de pupincurism întâmplat în cadrul celui mai mare partid care conduce România a scârbit pe o bună parte dintre românii interesați de ce se întâmplă cu țara noastră. Iar pe bănățeni, mai ales pe aceia care sunt bănățeni nu de prima generație, i-a întristat, oripilat chiar. Deși de mirat, poate că nu s-a prea mai mirat nimeni: nu este prima dată când se întâmplă în cadrul partidului de guvernământ. Și la alte partide lucrurile sunt tot atât de roz, dacă ar fi să mă exprim artistic (folosesc această culoare și nu cea pentru materia fecaloidă, întrucât mă refer strict la fenomenul de pupat, gudurat…)! Dar gesturile pupincuristice sunt întâlnite mai ales cu ocazia migrațiilor transpartinice. Nici alianțele politice nu sunt străine de el: aparent defunctul USL este un exemplu elocvent!
Ar fi absurd să atribuim ”darul” pupincurismului doar politicienilor! Dacă privim în jurul nostru la locul de muncă, de ce nu, chiar în propria oglindă, vom vedea nenumărate exemple de lins, de pupat al șefilor și șefuților. Cine nu vrea să se pună bine cu ”șefu”? Cine nu vrea să se cațăre puțin câte puțin, adică cât mai mult, pe culmile râioase, căci parvenirea prin pupincurism este, categoric, râioasă! Și dintre toți, parcă cei care spun ”eu nu vreau nici o funcție, eu nu sunt pupincurist”și alte asemenea declarații de, vezi doamne, demnitate și caracter, sunt cei mai lichele.
Pentru că între pupincurism și lichelism există o legătură biunivocă indistructibilă. Iată ce spunea marele Caragiale despre lichea: ”lichea va să zică este o secătură care, dacă ți-a căzut în spinare, se ține de tine mai rău ca scaiul,…să-l dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocorești, să-l scuipi, și încă nu scapi de gudurăturile lui grețoase…”.
Prin urmare, nu poți fi pupincurist fără a fi lichea la bază, după cum reciproca este la fel de adevărată. Cine este mai lichea, cine pupă sau cel care acceptă și dorește să fie pupat?! Aparent primul, dar, dacă ne gândim că cel care astăzi este în postura șefului gâdilat a fost ieri un gudurău mai mic în grad, poate chiar un mâncător al produsului specific zonei anatomice de elecţie, este greu de spus! Chiar exemplul de la care am pornit, din politica ”mare”, ne arată că azi ești pupat și mâine pupi și viceversa, oricum caracterial ești tot lichea!
Are pupincurismul de pe aceste meleaguri vreun ”specific național”? Are ”cu siguranță” (de data aceasta expresia mult iubită de politicienii noștri chiar se potrivește)! Dacă pe vremea otomanilor a generat mult lichelism (cuvânt de origine turcă, de altfel), ulterior a părut a se europeniza, a diminua, fiind denunțat neîncetat de marii oameni de spirit români în ultimele două secole. Comunismul i-a adaugat multă frică: pupincureai ”organele de partid” nu doar pentru parvenire ci și de frica exterminării. Prezentul ne arată că lichelele se pupă și se înțeleg de minune, fără ”defect de comunicare”!
