Acasă Editorial Regele Mihai, un surâs ce s-a pierdut…

Regele Mihai, un surâs ce s-a pierdut…

DISTRIBUIȚI

25 octombrie 1921 a fost ziua în care avea să se nască cel care a fost Regele Mihai I al României. O istorie excepțională, începută acum exact 100 de ani, o poveste reală de viață a României, dar și a regelui său, o suferință și o iubire, legate indubitabil. Viața Regelui Mihai a avut atât de multe drame, dar și mulțumiri, chiar dacă au fost târzii, încât cei care sunt interesați de ea, desigur, o citesc în cărți minunate, o văd în documentare realizate cu mult profesionalism de autori care au lucrat sau lucrează în TVR (Mircea Ciobanu, Marilena Rotaru, Lucia Hossu Longin, Stelian Tănase) sau în medii private, o caută, se îmbogățesc sufletește cu ea. Este povestea de iubire a unui rege pentru țara sa. Marius Ghilezan scria în ”România liberă” despre viața regelui și veacul de singurătate, din care facem și noi parte.

Cum fac parte din generația născută în partea a doua a secolului XX, în care comunismul forța aria de prietenii, dar și de relații, dintr-o familie cu tatăl deținut politic, l-am descoperit pe Regele Mihai pe spatele unei oglinzi de poșetă ce aparținea bunicii mele, ascunsă în lenjeria de pat, scrobită și călcată în dulapul ”cu secrete”. Am vrut să știu al cui era chipul frumos, al unui tânăr îmbrăcat în uniformă de aviație. În șoaptă, cu vocea stinsă, bunica mi-a spus: ”E regele nostru, pe când era tânăr… dar regele nu mai este în țară!”. Aici a început povestea, secretul, așteptarea, misterul și anii care curgeau… fără rege.

Anul 1989 avea să aducă speranța, dar abia în 1997, la Timișoara, în Palatul Mitropoliei, aveam să-l cunosc pe Regele Mihai. Acolo a început legătura cu familia regală, participarea la evenimente, la momente unice. În 1999, la Mitropolia Banatului, aveam să fac primul interviu mai larg cu regele, interviu cenzurat, la acea vreme, de TVR… O umilință, așa cum multe altele au avut loc, pe care le-am dus, consolându-mă cu ideea că dacă pe rege au îndrăznit să-l umilească, iar el a suportat asta cu demnitate regală, pe mine, de ce nu m-ar umili, denigra? În decembrie 2004, la invitația Familiei Regale, am participat la Sărbătoarea Crăciunului, la Săvârșin, iar acolo, regele m-a întrebat: ”Ce ai făcut cu interviul pe care mi l-ai luat în urmă cu cinci ani?” Jenată, stângace, i-am spus adevărul, dar tot atunci l-am întrebat dacă îmi permite să-l public? Așa s-a născut cartea ”Regele Mihai, un surâs care nu se vede”, în care un capitol este suma cuvintelor celebre, colecționate de rege, de-a lungul vieții, pe care mi le-a dăruit și a permis să le public. Din 2005 până acum, cartea a ieșit în patru ediții. Îi sunt recunoscătoare Regelui Mihai pentru asta!

La moartea sa, în 2017, inutil să mai amintesc că ”acel interviu”, pe care-l consideram deja uitat în arhivele TVR Timișoara, a fost difuzat de multe ori, pe TVR 1, TVR 2, TVR Timișoara. Destinul românesc al cărților despre adevăr, despre oameni mari, despre valorile autentice ale unui spațiu prea mult hărțuit de ticăloși.

Crimele comuniștilor, dramele intelectualilor, imediat după război, începute în momentul în care ticăloșii au pus mâna pe România, nu s-au oprit. Chiar și acum sunt voci care denigrează monarhia, pe Regele Mihai, pe urmașii săi, pe cei care susțin cauza nobilă a unui stat ce avea în Europa o imagine, o strălucire.

Regele Mihai era discret, fin, avea un umor abia perceptibil, dar a râs rar, mai ales când era în exil. L-am întrebat dacă era adevărat că nu râdea, nici măcar cu fiicele sale, atunci când se jucau. Mi-a răspuns: ”Eu am plecat cu moartea-n suflet!”.

Asta am dorit să scriu azi, la un secol de la nașterea MS Regelui Mihai I al României, pe care unii îl purtăm în suflet ca pe un înger…

Comentarii

comentarii