La 62 de ani, în 18 iulie 1938, după o grea suferinţă, se stingea, la Sinaia, Regina Maria a României. Avea sânge britanic, în linie paternă, era principesă rusoaică, după mamă, dar sufletul i-a fost plin de dor, sentiment de Pronie hărăzit românilor.
Maria se molipsise de dor, la venirea la Bucureşti, ca mireasă a principelui Ferdinand, nepot de frate al Regelui Carol I.
Avea numai 17 ani când şi-a urmat consortul. Un soţ destul de distant, din cauza timidităţii, deşi foarte îndrăgostit de frumoasa-i soţie. Indiscutabil, pentru principesa Maria vocaţia maternă a fost foarte puternică. Durere foarte mare, l-a pierdut, la numai trei ani, pe prinţişorul Mircea, mezinul. A greşit, cum fac cei mai mulţi părinţi, incapabili a-şi împărţi egal afecţiunea. Din cei cinci copii rămaşi, Ileana a fost preferata sa. Frumoasă, inteligentă, distinsă, mamă tot a şase copii, Ileana va cultiva constant pasiunea mamei sale pentru România, pentru tradiţiile naţionale. Amândouă — cu totală convingere, concretizată prin stabilirea unei uzanţe la Curte — vor considera portul popular al femeilor românce drept expresia supremă a eleganţei.
S-a scris, se va mai scrie mult despre personalitatea puternică a reginei Maria, despre rolul său decisiv în realizarea Unirii celei Mari şi Sfinte. Confirm, şi eu, că până şi cei mai înverşunaţi republicani de pe la noi o admiră sincer, recunoscându-i meritele politice, umane. Poate, Dumnezeu le va da gândul cel bun şi-i va face să înţeleagă un adevăr mare cât istoria noastră: dacii au avut regi de mare iscusinţă, iar — în linie paternă — străbunul nostru este gloriosul împărat Marcus Ulpius Traianus. Aşadar, cum îşi justifică unii iubirea pentru republică, “măreaţă vatră” bolşevică?
Revenind la adevărurile frumoase, un gând pios de recunoştinţă se cuvine a sorti Reginei Maria a României, astăzi, după trecerea a 76 de ani, plini de durere pentru neamul românesc, servit cu pasiune de marea dispărută.
