Domnul Nicolae Robu spune despre sine însuși că este ”excentric”, dar că îi place asta. Conform DEX, sinonimele cu acest epitet nu sunt cele mai simpatice, excentric putând fi înlocuit cu ”abracadabrant” sau ”baroc” sau… multe altele. Poate, din această perspectivă am putea face o mică retorică legată de o informație recentă, pe care o deține (încă) un număr mic de persoane… Ceea ce nu înseamnă că nu este adevărată. Teoria informației arată că nu este nevoie de o arie publică pentru validare, este suficient să știe cine trebuie, să documenteze și să concluzioneze, pentru ca verificarea datelor culese dintr-un spectru să devină informații singure.
Domnul Nicolae Robu, care tocmai a declarat public că nu se cramponează de funcția de primar (îl înțeleg!), ar putea avea visuri mai îndrăznețe: acelea de a fi președintele României! Aha! De unde până unde? De la comparația cu fostul primar al Sibiului, Klaus Iohannis, al cărui mandat, în perioada în care Sibiul a fost și Capitala Culturală a Europei, mai exact în 2007, avea să aducă un succes de imagine răsunător. Imaginea a avut mai mulți vectori: al României, al Sibiului, al primarului Iohannis… Anul 2007 avea să fie pentru România unul de succes. Să nu uităm că Sibiul nu a concurat niciodată cu un alt oraș din România, el având marea șansă de a fi cooptat ca partener, alături de Luxembourg. Să nu uităm că urmașii Cavalerilor Teutoni (o parte, cu rădăcini adânci în Sibiul imperial) au susținut financiar Sibiul, iar Ministerul Culturii, condus la vremea respectivă de Mona Muscă, a alocat 1,7 milioane de euro chiar de la începutul parteneriatului. Imaginea domnului Iohannis, ca administrator, era aceea a neamțului riguros, serios, sportiv (dar nu excentric), temeinic, poate ușor conservativ, dar toate acestea însumate, l-au determinat să accepte propunerea PNL de a candida, în 2014, la funcția de președinte al României. Și a devenit! Nu doresc să analizez acum, aici, toate detaliile convulsiilor politice din acel an.
Cumva, domnul Robu, stimulat de consilierii din jur, oameni cu ”abilități de comunicare” demne de filmele de desene animate, care au început o construcție periculoasă, de ridicare a nivelului de dopamină, prin laude, ar putea avea visuri mărețe. S-a dovedit științific că acea ”beție a puterii” pe care o au multe persoane care ajung într-o anumită funcție este stimulată de laude. Laudele celor din jur stimulează producerea de serotonină și dopamină (”hormonii fericirii”) specificând că dopamina este un neurotransmițător ce este responsabil cu starea de… fericire! Acești lingăi îl stimulează să candideze la alegerile prezidențiale din… 2024, afirmând că are… șanse.
De aceea, ”beția puterii” dă satisfacții mai mari decât banii, averile, lucrurile de natură materială. Din acest vârf de fericire, domnului Robu i se mai stimulează comparația cu Iohannis, și el, fost primar, și el, fost vector în capitala culturală a anului 2007, acum, președintele României.
Toate acestea ne pun pe gânduri… Domnul Robu are la această oră o antipatie crescândă din partea timișorenilor. Cel mai rău este că i-a pierdut nu pe PSD-ști, nu pe cei din stânga, ci pe ai lui, pe cei din PNL. Apoi, i-a pierdut pe liberalii adevărați, cei cu sufletul liberal, care au suferit în regimul comunist, chiar dacă nu sunt membri de partid. Pe cei cu educație anticomunistă autentică, nu pe securistoizii ce joacă cacialmaua politicii prezente. I-a pierdut pe timișorenii gospodari, pe cei care iubesc Timișoara curată, nu străzile pline de frunze în putrefacție, nu Timișoara nemăturată și insalubră. I-a pierdut pe medicii care atenționează gradul crescut al riscului de îmbolnăviri generate de poluare. I-a pierdut pe veterinarii care atenționează că tot mai multe animale casnice mor sau se îmbolnăvesc din cauza virușilor ce domină într-un oraș nespălat. A pierdut prea multe categorii, nu este loc pentru listă.
Ce-or fi crezând acești consilieri? Că domnul Robu va fi vreodată președintele României? Acești consilieri de mucava îi vor răul. Îl expun oprobiului public și amuzamentului colectiv! Domnul Robu, care nu suportă critica constructivă și adevărul antipatic, se află la granița ridiculizării.
Păcat!
