Românii tac. Ei confirmă tot mai mult că mămăliga nu explodează. Unii ar putea spune că e normal, din moment ce suntem atât de săraci încât nu avem nici făină de mămăligă sau dacă o punem în ceaun, nu avem bani nici să facem focul sub el. Nu e chiar aşa.
Ceauşescu i-a ţinut pe români în foamete, în întuneric şi în frig, dar nimeni nu a protestat. Momentul Decembrie 1989 s-a înscris într-un context aparte şi nu-l mai discutăm.
Guvernele postdecembriste au luat adesea măsuri împotriva populaţiei – pentru că intenţia noastră la vot nu este aceea de a trimite în Parlament, de unde se alege cel mai adesea şi Cabinetul Executiv, oameni care prin incapacitatea lor profesională şi intelectuală să ia măsuri care să ne sărăcească, ci potrivit promisiunilor, să ne aducă un nivel de trai mai bun -, dar oamenii nu au protestat. Boc – Băsescu au tăiat 40% din venituri (25% din lefuri şi minimum 15% din sporuri) şi nimeni nu a zis nimic. La noi nu pică guverne ca urmare a nemulţumirii populare (asta nu înseamnă să ataci Palatul Elisabeta în stilul minerilor), ci doar ca urmare a trocurilor dintre politicieni. Se scumpesc alimentele se serviciile, dar toată lumea tace. Să nu credeţi că Guvernul MRU a căzut de mila populaţiei, ci pentru că Mihai Răzvan Ungureanu avea destui adversari printre „prietenii politici”.
Acum, discutăm despre o situaţie mult mai sensibilă. Când Grecia a fost curtată să intre în NATO, conducătorii ei au ştiut să-şi negocieze poziţia strategică de care are aveau nevoie SUA (NATO) să-şi amplaseze scuturile până le-au achitat transatlanticii toate datoriile externe. La noi, nimeni nu a zis nimic, nici măcar de formă, nimeni nu a negociat atuurile geostrategice pe care le oferea România, ci apărea pe cer curcubeul păcii în toiul ploii, de ziceai că cei doi preşedinţi, Ion Iliescu şi George W. Bush, despică norii precum Moise Marea Roşie şi toată lumea înnebunise de graba de a vedea soldaţi şi tancuri americane în ţara noastră. România a fost oferită pe tavă, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul. Ni se promitea în schimb un scut antirachetă cum nu s-a mai văzut. Nimeni nu a vorbit despre preţul „păcii”. Pentru că aşa se spune, că „luptăm pentru pace”, „plătim scump pacea şi libertate”. Desigur, se poate spune că tancul străin pe grumazul unui popor, tot tanc se numeşte, indiferent că e cizmă de marcă rusească sau americană. Sperăm ca motivarea să nu se reducă doar la faptul că ne-am săturat să învăţăm limba rusă şi mai vrem să vorbim şi englezeşte.
Rusia, cum era de aşteptat, se simte ignorată şi începe să-şi zornăie medaliile şi insignele de pe hainele militare. Îşi simte onoarea de imperator comunist atotstăpânitor călcată în picioare, iar scutul antirachetă al NATO plantat în România îi stă precum ţeapa în coastă. Şi nu pentru că ar fi ameninţată că o cuceresc americanii sau românii, ci pentru că ea, Rusia, nu mai poate pune ghearele pe Moldova, Ucraina (pe care a ştirbit-o de Crimeea) şi alte spaţii care nu-i aparţin.
Că americanii (pentru că, la urma urmei, ei sunt NATO) au venit în România, ne dau speranţe în faţa ruşilor. Dar cât de mult poate fi protejată România de acest scut NATO? Cât de mult ne putem baza pe promisiuni şi pe estimări? Cine vor fi cei care vor fi trimişi în linia frontului dacă se va întâmpla cel mai negru scenariu „al păcii”? Tinerii români care după 1990 nici nu au mai fost obligaţi să facă stagiul militar? La urma urmei, cine ne-a „desfiinţat” arama naţională „de mir” şi a transformat-o într-una „redusă ca număr, dar supra-profesionistă”? Acum, îi invităm pe aceia să se înroleze (sperăm să nu fie cazul) şi să nu se intre cu arcanul în rândul tinerilor noştri.
În urmă cu aproape un an, într-un interviu apărut în „Adevărul”, George Friedman, preşedinte şi fondator al Stratfor (o agenţie de analize militare înfiinţată de George Friedman în 1996 în Austin, Texas, agenţie care şi-a câştigat recunoaşterea la nivel mondial prin strângerea şi procesarea de informaţii din întreaga lume, pe care le foloseşte în realizarea de rapoarte, ştiri economice, politice şi geopolitice, precum şi analize militare) făcea câteva estimări din care fiecare poate înţelege ce vrea. „În Ucraina nu va fi un război, pentru că europenii nu au armate, iar americanii nu vor lupta un război în Ucraina. Rusii sunt foarte slabi, au eşuat în Kiev, au eşuat în Est (…). Nu cred că va fi un război în sensul că vor fi trupe americane mobilizate către Est şi trupe ruseşti care înaintează spre Vest. (…). Nu am luptat niciodată în Războiul Rece. Nu avem suficientă forţă, astfel încât sovieticii să nu poată ataca, noi evident că nu puteam ataca în profunzimea URSS, nu suntem Napoleon, nu suntem Hitler, nu suntem nebuni. Dar am construit o structură de alianţă şi am transformat Germania de Vest în inima acestei alianţe şi am făcut Germania de Vest o ţară bogată – prin ajutoare, prin deschiderea pieţei noastre către ei. Strategia americana în orice situaţie este să ia ţările cele mai vulnerabile şi să le întărim. Şi, abia apoi, le garantăm securitatea în cazul în care au nevoie de asta. Însă strategia SUA nu presupune să-şi preia cea mai mare parte din responsabilitate. Nu vom încerca niciodată să apărăm o ţară europeană care nu este pregătită să se apere singură. (…) Nu poţi apăra o ţară în faţa unei invazii. Polonia, în 1939, a picat în şase săptămâni. Cum o aperi? Cum trimiţi forţe acolo?”, a adăugat Friedman”, potrivit „Adevărul” (3 octombrie 2014).
De partea cealaltă, ruşii „ne asigură” că vor călca în picioare România călare pe bombardiere şi că niciun scut NATO antirachetă nu le va sta în cale pentru a ne face praf şi, cu siguranţă, pentru a se reinstala ei în România, după vechiul lor plac. Aceeaşi soartă ar urma să o aibă şi alte state europene membre NATO.
„Dacă le place să fie ţinte din cauza sistemelor americane de armament, este alegerea lor” (a românilor, n.r.), a afirmat recent Evgheni Lukianov, secretar adjunct al Consiliului Rus de Securitate, citat de media. Ruşii pregătesc deja ameninţări nucleare; noi trebuie să ne flancăm, pentru că ruşii nu glumesc când este vorba de atacuri şi invazii a ceea ce nu le aparţine.
Nu am auzit, însă, nicio voce, nicio opinie, nu de scandal isteric, ci de bun simţ, din partea unor oficiali sau reprezentanţi ai elitei societăţii civile, care să ne informeze despre ce ne-ar putea aştepta pe noi, ca populaţie civilă, în perioada următoare. Devine serviciul militar obligatoriu? După un tragic involuntar Cernobîl cu urmări dezastruoase asupra sănătăţii umane, cât de serioase sunt ameninţările Rusiei privind eventuala folosire a arsenalului nuclear? Ar urma să fie carne de tun tinerii noştri? Vor ei aşa ceva? Vrem Noi aşa ceva? Se va apela la militarii de profesie? Aduc americanii soldaţii lor? Ostilităţile fierbinţi odată declanşate, au urmări greu de estimat. Cele două Războaie Mondiale se credea că vor dura 3-4 luni şi au ajuns la ani de zile, cu urmări devastatoare pentru mai bine de un continent. Sunt întrebări care aşteaptă răspunsuri. Pentru că a informa nu înseamnă a ataca sau a fi împotrivă. Iar a întreba şi a afla, aşişderea. Dar, românii tac. Singura problemă este să nu înceapă să se audă glasul armelor. Este adevărat, SUA au intervenit de trei ori pe continentul european pentru a face pace: în Primul Război Mondial, în cel de-Al Doilea Război Mondial şi în Războiul Rece. Sperăm să fie de bine şi acum.
