Acasă Editorial Ruşinea de a fi sluga „brandurilor”

Ruşinea de a fi sluga „brandurilor”

DISTRIBUIȚI

Dacă am face un clasament al umilinţelor, al ruşinilor şi al slugărniciilor, desigur, noi, românii, am fi, din păcate, campionii listei (la  capătul şirului valorilor negative, ca în matematică). Avem un talent  nemăsurat în plecarea capului, pe care, cică, sabia nu l-ar tăia (vorbă turcească, de trei lei), ne place să ne afişăm şi să facem paradă cu detalii ce ţin de elemente situate în afara noastră,  suntem gata să  prindem scama care… era să fie pe gulerul nu-ştiu-cui,  nu ne apărăm demnitatea şi nici tradiţiile. Mi-e ruşine! Mă deranjează să merg la un  magazin cu  nume nemţesc (vezi reportajul despre LIDL-n.r.)  şi să fiu tratată ca, pe vremuri, un evreu în ghettoul de nimicire, în care sărmanii erau călcaţi în picioare de cizma ofiţerului, mi-e ruşine că mi-am dorit atât de mult să avem firme germane, dar care au venit să ne polueze,  să-şi fabrice  produsele pe care nu le mai pot face în ţara lor, dar să  picăm pe spate (de bănăţean, în cazul nostru, nu mioritic) şi să ne lăudăm cu investiţiile străine, mi-e ruşine că am ajuns ca în România să nu mai fie auzită vocea ciocârliei sau a privighetorii pentru că se aude prea tare tunetul rock-ului. Avem instituţii care-i apără pe cetăţeni şi pe cumpărători, dar, vai, sunt corupte, se duc la sugestia nemulţumitului dar, vai,  au primit un pachet de sărbători sau au fost lăsaţi să fumeze în biroul şefului şi atunci… ah, au plecat, nu au avut ce să facă, era prea cinică reclamaţia sau persoana prea… nervoasă! În România se confundă implicarea cu nervozitatea, se confundă  dăruirea cu patetismul şi trăirea intensă cu… isteria! Poporul nostru se pierde? Când iei atitudine, ici-colo, câte cineva, cu o privire blândă, dar oarecum temătoare, îţi spune: Felicitări! Ce bine că ai luat atitudine! Atât de rar se întâmplă… Mulţumesc, dar a fi alături de cel care a luat atitudine, abia aceea este implicare, este susţinere şi apoi, de ce nu, revoluţie! La Timişoara, primii din revoluţie aveau să fie „derbedei”, abia apoi au devenit, după ce toţi ne-am unit, revoluţionari! Unde ne este demnitatea? După revoluţie, miliţienii nu aveau curajul să iasă pe stradă, apoi unii au schimbat uniforma şi au devenit poliţişti! Toată demnitatea să stea, oare, în culoarea hainei? Atunci, să fie, oare, uniforma gen LIDL uniforma  unui alt gen de comerţ, a cărui umilinţă trebuie să o acceptăm? Ei, bine, nu! Eu ştiam că demnitatea germană este  nobilă, nu milităroasă şi bolovănoasă!

 

Comentarii

comentarii