Cine nu a auzit de Salamander? Rețeaua de magazine pentru pantofi de calitate, după care alergam, noi, cei din această zonă a țării, prin Austria și Ungaria. Piciorul are nevoie de confort, dar și de aspect, nu-i așa? În fine, ne-am bucurat mult atunci când rețeaua a intrat în Timișoara, prin Shopping City Timișoara.
Problema este că numele unei firme face doar atracția, vânzarea o fac oamenii. Care oameni? Niște ființe nepoliticoase, vânzătoare ocupate cu vorbitul la telefon, cu statul prin spatele ”scenei”, în vreme ce tu, cumpărător potențial, penibil, te uiți la marfă cu deznădejdea celui care se mișcă singur (sau însoțit). Obraznica de care am dat zilele trecute, cu accent ”teleormanizat”, fără pic de jenă, fără rușine față de angajatorul ei, răspunde obraznic, sfidător, atunci când cineva ”a îndrăznit” să o cheme din spate, cu refrenul ”nu am”. Credeam că verbul s-ar conjuga cu ”nu avem”, pentru ceva ce nu ne aparține.
Ce, totuși, ar trebui să-i aparțină obraznicei educată în cine știe ce colț de lume, dar nu în Timișoara? Puțină amabilitate, atenție, responsabilitate față de firmă, de cumpărător… Poate ar face și vânzare.
Dragă Salamander, ați putea să vă instruiți personalul? Dacă nu, dați afară ciurucurile comerțului bănățean, pentru că ne jigniți!
