(1).jpg)
Tot ce a făcut puterea pentru a umili ţara asta nu mai poate fi contestat de nimeni. România este un sat fără câini. Poliţia este slabă, penibilă, fără personalitate. La sate, oamenii, cei care au mai rămas, se păzesc unii pe alţii. Nici un jandarm, niciun poliţist. Vine hoţul? Care este problema? Rămâne ca sărmanul bătrân să-şi negocieze viaţa, în rest, hoţul poate lua totul, nu există apărare!
Ministerul, prin vocea „academicianului” Igaş, anunţă pregătirea următorilor 5.000 de poliţişti pentru ieşirea pe „poarta portocalie” a istoriei. Cei rămaşi se plâng că abia mai au bani pentru benzină, motorină sau vreo reparaţie meschină… Nici aceia nu se plâng prea tare, să nu fie daţi afară.
Un mire din Banat, ieşind pe uşa restaurantului în care avusese loc propria-i nuntă, este atacat de bandiţi cu cagule: „Banii de la nuntă, daţi tot!”. Numai Bunul Dumnezeu a luminat-o pe mireasa care a aruncat cu florile pe obrazul negru al hoţului, deviind glonţul spre picior, nu în piept! Mirii s-au apărat împreună cu chelnerii. Pe şosele, toţi rebelii şi alcoolicii fac slalom printre maşinile care circulă regulamentar, asta pentru că se găsesc, deodată, supăraţi pe viaţă! Poliţia? Ah, nimic! Nu există sistem de prevenţie. De unde?
Între timp, femeia Udrea îşi mai dă ochii peste cap sau mai cumpără vreo piesă de zeci de mii de euro, chipurile, pe banii soţului, dar de fapt, pe ai noştri, din lucrări realizate din bani publici. Laşii care i-au votat pe cei de la putere nici nu mai recunosc acum că sunt parte din nenorocire. Îi aud spunând: „Eu? Nu, nu i-am votat, nici nu eram în ţară!”. Până şi lor li s-a urât de ei înşişi. Vor să-şi schimbe culoarea. Ce minunăţie! Se fac verzi. Aduc o serie de jigniri campaniei „Verde pentru biciclete”, ecologiştilor, dar şi… legionarilor! Supărare mare! Şi frunzele se supără pe ei.
Problema noastră este asumarea dezastrului. Nimeni nu o face. Şcolile – în haos, spitalele – în mizerie, drumurile – dezastruoase, lumea – vai şi amar! România este ca un sat fără câini. De la prea mulţi câini, mai ales vagabonzi, am ajuns un sat fără câini. Pentru că s-a distrus respectul, s-a încurajat prostia, devotamentul prin furt, pentru că nu mai există căutarea performanţei, ci a plasticului din aspectul fizic şi a falsului, împletit cu cea mai îngrozitoare corupţie! Oameni pe care-i credeam integri s-au lăsat cumpăraţi de posturi grase, cum, de altfel, au devenit şi ei, nişte obezi ai regimului portocaliu. Între ei, doar drumuri goale, sate goale, şcoli şi spitale goale. Bine că se văd ei bine de tot, copţi la soarele puterii mizerabile care ucide suflete. Securişii de tip nou nu se deosebesc cu nimic de cei ai lui Ceauşescu: la fel de prăpădiţi şi de mincinoşi. Păcat de satele noastre…nu mai au nici măcar câini!
