O scrisoare emoţionantă a fost publicată miercuri, la trei zile după ce poliţistul Cristian Amariei a fost ucis, în misiune, la Recaş. Un coleg poliţist care a vrut să rămână anonim a scris un mesaj cutremurător: “Morţii nu mă duc la şcoală!”
Agentul şef princial Cristian Amariei avea 43 de ani şi a murit duminică, împuşcat de un urmărit internaţional pe care primise ordin să-l prindă. Ionel Lepa a tras mai multe focuri de armă spre poliţiştii care îi blocaseră maşina. Două l-au atins mortal pe Amariei, care a murit în şanţul de pe marginea drumului, unde a căzut.
Cristian Amariei era tatăl a doi băieţi, unul de 7 ani, altul de 14 ani. Adevărul publică o scrisoare plină de emoţie trimisă de un coleg al poliţistului, care a dorit să rămână anonim.
Scrisoarea poliţistului
“Sunt mama lui… Sunt tatal lui… Sunt copilul lui… Sunt colegul lui… Sunt soţia lui… Sunt sora lui… Sunt fratele lui… Sunt eu, ceea ce rămâne în urmă, după ce el nu mai este. Şi oricum aş fi, în orice ipostază m-aş afla, el, poliţistul, a murit degeaba. Se face puţină vâlvă la început. Lacrimează câţiva ochi, se fac promisiuni şi gata. Se spun cuvinte mari.
Aud cuvântul EROU. Ce mare cuvânt. Eu nu vreau să jelesc un erou. NU-mi trebuie un erou. Morţii nu-mi spun “Bună dimineaţa!”. Morţii nu mă duc la şcoală. Morţii nu sunt socri la nuntă. Morţii nu-şi ţin nepoţii în braţe. Morţii nu fac copii. Morţii nu mă mângâie. Nu-mi vorbesc. Nu mă alină. Morţii nu aduc sacoşele de la piaţă. Morţii nu-mi ţin spatele în patrulare. Morţii sunt doar morţi.
Da… Veghează! Spun unii pudraţi şi parfumaţi pe la televizor. Nu. Nu veghează nimic. N-am văzut pe nimeni, eu cu ochii mei, care să se fi întors din moarte. N-am văzut pe nimeni care să fi aterizat aşa din cer, ca să vegheze.
N-am auzit rudele niciunui poliţist mort care să fi spus că al lor i-a vegheat şi că-s bine. Nu e nimeni bine.
Şi totul pleacă din acest sistem putred şi neschimbat de 30 de ani. N-ar vrea ei, cei care-l conduc, să ne vegheze ei, aşa vii şi pe noi, tot vii? N-ar vrea cei care stau cu fundul lor lat pe fotoliile pufoase, să ne vegheze cu nişte dotări?
N-aţi vrea, doamna Carmen Dan, să staţi dumneavoastră de veghe cu noi într-o maşina care-i mai mult căruţă? N-aţi vrea dumneavoastră, doamna ministru, să vedeţi cum trage pistolul Carpaţi cu manta? Ca să vedeţi cum se fac eroii. Să vedeţi cum mor ai noştri ca proştii. Să vedeţi că morţii noştri sunt victimele acestui sistem îmbâcsit şi pudrat pe la suprafaţă, ca să arate bine în presă.
De ce ne mor oamenii? De ce ne prăpădim? De ce plecăm singuri şi goi in misiune? De ce nu ne mai întoarcem? De ce trebuie să fim eroi? Vrem să fim taţi, mame, copii, soţi, colegi, nepoţi, cumnaţi. Noi nu vrem să veghem pe nimeni. Vrem să fim oameni, să ne facem datoria şi să ajungem înapoi acasă, la ai noştri.
Ce cuvinte folosim şi dacă încercăm să le disecăm, ne dăm seama că-s ca o magie ieftină. Nu vegheaza nimeni. Oamenii nu-s stele pe cer, iar taţii, copiii, fraţii şi colegii nostri nu trebuie să fie eroi. Doar noi veghem pentru noi. Şi când n-o facem, ai noştri rămân singuri şi goi.”
Sursa: observator.tv
