Frontul PSD, care asigură încă majoritatea parlamentară, este pe cale să se facă țăndări. Ceea ce echivalează, mai devreme sau mai târziu, cu pierderea guvernării. Mărul discordiei sunt alegerile prezidențiale. Cauza discordiei s-a dovedit a fi incapacitatea PSD de a stabili din timp profilul candidatului la prezidențiale și de a-l desemna, pentru a-l face perceput ca atare de către opinia publică. Cât timp PSD bâjbâie, situația celui mai mare partid din România și, implicit, a întregului front PSD, se deteriorează. Am spus că Victor Ponta va trăda. Și, în aceeași zi, câteva ore mai târziu, a trădat. Nu va mai merge cu ALDE. Ci separat. O răzgândire care în mod paradoxal poate reconstrui unitatea Stângii. Dar cum?
Dacă PSD își consumă energiile acum, când este relativ prea târziu, asupra alegerilor prezidențiale, nu va face decât să arunce în aer localele și parlamentarele și să piardă curând guvernarea. Acest tip de raționament îl lansează pe bursa politică de astăzi și experimentatul om politic Adrian Năstase. Cum ar putea însă proceda altfel staff-ul PSD? Ce anume ar putea să-i consolideze poziția, să-i asigure un start cel puțin onorabil la prezidențiale și, în același timp, să-i conserve cele mai mare șanse la locale și parlamentare? Un singur lucru. În locul contracției frontului PSD, extinderea acestuia. Dar cum?
În acest moment, lucrurile stau rău. Și merg cu repeziciune din rău în mai rău. Anunțul categoric făcut de Călin Popescu Tăriceanu în sensul că va candida cu certitudine la prezidențiale, fie susținut de PSD, fie nesusținut de PSD, urmat de avertismentul că ALDE s-ar putea desprinde din alianța cu PSD, dinamitează literalmente frontul PSD. O anumită împrejurare a turnat gaz pe foc. Pentru a o îndupleca pe doamna Viorica Dăncilă să accepte o candidatură comună în persoana lui Călin Popescu Tăriceanu, acesta l-a sacrificat pe Teodor Meleșcanu din poziția de ministru de Externe. Răspunzând implicit – și umilindu-se astfel – solicitării exprese a președintelui Klaus Iohannis. Iar doamna Dăncilă a primit jertfa cu brațele deschise, sacrificând-o la rândul ei pe Carmen Dan, ministrul de Interne. Din perspectiva lui Călin Popescu Tăriceanu, a fost o ofertă în urma căreia se aștepta în aceeași zi la o decizie favorabilă în privința candidaturii sale. Din perspectiva doamnei Dăncilă, acceptarea acestui dar ALDE, dublat de ejectarea ministrului de Interne, a reprezentat o mână întinsă către Klaus Iohannis și, într-un fel, o invitație mai mult sau mai puțin explicită la un parteneriat. Un parteneriat în care Klaus Iohannis să se facă că intenționează să măture PSD de la guvernare, dar să nu meargă până la capăt, iar PSD să se prefacă că se luptă pentru prezidențiale cu Klaus Iohannis, dar în realitate să se ia la trântă atenție, din poziția a treia, cu Dan Barna.
După sacrificiul inutil, liderii ALDE s-au opărit iar acum joacă literalmente cu cuțitele pe masă. Atuul ALDE erau Victor Ponta și Pro România. Victor Ponta se angajase ferm să îl susțină pe Călin Popescu Tăriceanu la prezidențiale. Asta ar fi însemnat un sacrificiu în schimbul unui beneficiu. Sacrificiul ar fi constat în faptul că electoratul Pro România ar fi putut ajunge astfel la concluzia că Ponta, în loc să promoveze un nou tip de socialism, pe model european, dovada fiind un candidat propriu al partidului Pro România, nu face altceva susținându-l pe Tăriceanu decât să se răzbune pe PSD. Iar beneficiul că lovind pe acestă cale năprasnic în PSD, și-ar fi întărit în final forțele cu oaste nouă. Dar între timp, cu o viteză uluitoare, lucrurile s-au sucit. În sensul că Adrian Țuțuianu, un lider marcant al partidului, după ce a declarat că Pro România ar putea-o susține la prezidențiale pe Gabriela Firea, dar cu condiția să plece din PSD, a revenit forțând și mai mult lucrurile, în sensul că Pro România trebuie să aibă un candidat propriu. Niciuna dintre cele două declarații incendiare nu a fost dezmințită de Victor Ponta. Ceea ce înseamnă că ele au fost făcute în conivență cu acesta.
E clar că doamna Viorica Dăncilă dorește cu tot dinadinsul să candideze la prezidențiale. E la fel de clar că un eșec de proporții, mai ales în cazul în care nu intră în turul doi, va antrena pierderea celor două poziții cheie pe care le deține. Președinția partidului și calitatea de premier. Și dacă acest lucru se întâmplă înaintea localelor și parlamentarelor, de decontat va deconta la greu întregul PSD.
Judecând lucrurile la rece, observăm cum, pentru moment cel puțin, frontul PSD pare explodat. Tăriceanu și ALDE se desprind, Ponta e cu toate tunurile pe Viorica Dăncilă, pentru că știe că eșecul acesteia îi va aduce în Pro România o parte însemnată a electoratului, dar și a activului PSD, poziționându-l mai bine la locale și parlamentare și, în fine, Liviu Pleșoianu, care rezistă eroic, atacat din toate părțile și fără a avea la dispoziție o formațiune politică, poate rupe o bună parte din electoratul radical al PSD. Acel electorat, pentru care discursul consecvent al lui Pleșoianu vine ca o mănușă.
Ei bine, tocmai pulverizarea aceasta înspăimântătoare a frontului PSD, pe care toți analiștii o sesizează, o urmăresc și o măsoară, anticipându-i consecințele, este de natură ca pe ultima sută de metri să asigure o relansare în alți termeni, mai adaptați acestui moment, a frontului PSD.
O asemenea revenire de ultim moment înseamnă mai întâi o resetare rapidă a raporturilor dintre partidele de Stânga și de Centru-Stânga. O construcție din care să facă parte PSD, ALDE, alte partide mai mici, cum sunt PNȚCD, Partidul Umaniștilor, Partidul Ecologist, sindicate, patronate, etc. Coagularea unei asemenea alianțe pe ultima sută de metri presupune însă o reîmpărțire a puterii. Aceasta nu poate fi operată decât printr-o remaniere extinsă. În niciun caz prin sacrificarea după pofta lui Klaus Iohannis a doi miniștri. Iar o remaniere extinsă, în condițile în care Iohannis, în absența unei înțelegeri implicite sau explicite cu PSD, va deveni și mai ostil și mai dispus să încalce Constituția, nu se poate face decât printr-o restructurare a Guvernului. Această restructurare, vorba lui Adrian Năstase, îl va transforma pe Iohannis din arbitru în spectator și are darul de a aduce la guvernare și alte formațiuni politice și chiar reprezentanți desemnați de sindicate și patronate.
Frontul PSD ar putea fi astfel revigorat, printr-o reîmpărțire rapidă a puterii. Iar candidatul asumat în comun, indiferent cine ar fi acesta, ar ajunge cu certitudine în turul doi. Între turul unu și turul doi va mai exista un spațiu interesant de manevră.
Pentru a se întâmpla însă o asemenea resetare și lărgire a frontului PSD, trebuie renunțat la ceva și trebuie asumat altceva. Trebuie renunțat la orgolii și identificat și asumat și susținut cel mai bun candidat prezidențial iar autorii acestei resetări, lideri ai partidelor și formațiunilor pe care le-am amintit mai sus ar trebui să-și dovedească capacitatea de negociere, care nu poate fi dată de altceva decât de o puternică voință politică.
După cum se poate observa, soarta PSD se joacă în acest moment cu dacă și cu parcă.
