De câteva luni de zile fiu-meu, Rareș în continuu îmi reamintește că musai să-l duc la Taco Bell atunci când vor deschide local și la Timișoara. Tărășenia ni se trage de când era mult mai mic și mâncase la Atrium Mall, în Arad, la un restaurant mexican ceva mâncare specifică, mâncare de care brusc și iremediabil s-a îndrăgostit. Așadar, treimea din care-i compusă familia se prezintă la UBC 1 locația minunii de “birt mexican” ot franchiză românească.
Trebuie spus că la sosire te întâmpină o coadă și se intră așa în grupuri de câte trei-patru, hai cinci persoane, de aveai impresia că ești fix în față la Chinese Theatre de la Hollywood. Și la ceva premieră tare. Înclinația românilor de a se repezi la tot ceea ce apare nou în oraș, chiar cu riscul statului la coadă este incorigibilă. Făcând parte din turmă, ar trebui să nu fiu critic, însă nu mă pot stăpâni. Am priceput că era un pic de organizare, că agentul de pază distribuia și pliante ca să poți să te hotărăști din timp și când deschide porțile raiului să petreci doar câteva secunde la casă comandând. Țuști la casa, ein-zwei comanda. Eficiență domnule, nu glumă.
Coada formata din IT-isti din UBC 1, câțiva preadolescenți, noi trei și în rest ”normal people”.
Primim pliantul, suntem deciși, de fapt decidem, stăm în bloc starturi și Bang!
Ce spun eu Bang? Big Bang! Ca la loteria vizelor câștigăm! Adică ne vine rândul și pătrundem cvsi-fericiți în templul Jalapeno-ului și al mâncării picante. În sfârșit putem asocia idea de mexicani și cu gastronomia, nu doar cu indivizii aia care îți propun să-ți repare burlanele și care au legătură cu Mexicul doar prin mărimea pălăriilor și eventual mustața.
Odată pătrunși în templul papilelor umectate și al, mă iertați, presupusei usturimi la… ok, la fund 😉 (deși doar sacul are fund, omul are cur) sesizăm că nu se prea văd locuri, însă ne consolăm cu idea că poate apar între timp, numai să comandăm odată. Spațiul meschin de mic raportat la numărul persoanelor pe care își propune să le deservească. Și stăm noi așa, nemișcați, circa 3 minute, timp în care nu se întâmplă absolut nimic. Freeze nu alta! Totul până când se aude un pocnet scurt și totul îngheață.
A sărit siguranța! Anunță sec un domn pe care îl consider a fi managerul localului.
Monitoarele se sting, sfârâitul cartofilor pai în uleiul încins devine tot mai imperceptibil, lumea murmură și încet, încet, chiar și murmurul se stinge, doar atât cât să se audă clar vocea managerului: nu e problemă, revine imediat, ieri ne-a sărit de 4 ori. Nu e de la noi, că noi avem siguranța noastră, e a clădirii ! De parcă ar fi vre-o diferență (mă gândesc)!
Apoi nu mă pot gândi la altceva decât la faptul ca, probabil undeva la etajul 8, un IT-ist și-a pornit calculatorul (era venit la lucru de la 8, însă deocamdată era singur în birou și nu-l vedea nimeni, sau poate că altul și-a pus telefonul la încărcat. În fața unui asemenea consumator mare, rețeaua și siguranța au cedat. Cu eleganță.
Apoi, repede mă gândesc iarăși că în România e absolut normal să sară siguranța unui spațiu comercial, la o clădire nouă, sau că așa e românul, în goana după profit subdimensionează instalația electrică și apoi închiriază la unul care pe curentul ală scremut printr-un fir de 1,5 mm (dacă se poate de aluminiu sau măcar lițat) are 5 cuptoare și 5-6 locuri în care prăjeste toată ziua cartofi, plus zece frigidere ți congelatoare în background, 3 uscătoare de mâini și o angajată nouă care se droghează.
Curentul revine în unul, hai în doua minute, și parcă toată lumea vrea să aplaude. Cum nu erau într-un avion la aterizare, românii nu aplaudă revenirea curentului. Vuietul însă părea desprins de pe Santiago Bernabeu…
Și urmează încă zece, da, zece minute, în care nu se întâmpla nimic. Adică aproape nimic. De fapt primul care acționeaza e un băiat de la bucătărie. Înarmat cu o scară de aluminiu (indispensabilă se pare în UBC 1) o poziționează și de pe ea urcă direct pe pult/blatul de inox. Evident, încălțat, însă nu înainte de a pune un modest șervețel de hârtie sub picioare. Îndepărtează una din plăcile tavanului casetat, bagă mâna până la cot, și brusc monitorul fixat în tavan pentru a afișa comenzile pâlpâie și pornește, afișând simboluri…, apoi scara este mutată, altă casetă de tavan îndepărtată, bagă mâna iarăși până la cot, face ceva acolo cu grația unui ginecolog sictirit și pornește și al doilea monitor, asta bănuiesc eu (nu știu sigur, că monitorul ăsta era cu întors invers, dar dată fiind similitudinea operațiilor nu cred că mă înșel)… nu îmi vine să cred, ăștia au ceva buton care declanșează computerul, monitoarele, naiba știe ce, în tavanul fals. Jesus!
Între timp Rareș și Medana găsesc loc și se așează la o masă alături de grupul ce intrase imediat după noi. Doi domni, două doamne.
În răstimpul astă apuc să observ cum una din angajate vine dintr-un loc ce părea a fi toaleta localului. Ochi mai bulbucați și figură mai terifiată nu am văzut în viața mea. Mă gândesc brusc la faptul că mâncarea asta mexicană nu poate lăsa urme atât de rapid și că probabil toaleta localului scapă, însă cea de acasă mai greu. Apoi apreciez cum merge fata respectivă. Pare să nu atingă pământul și se mișcă la fel de liniar ca și targa aia în care l-au depozitat pe Han Solo în Războiul Stelelor imediat după ce l-a înghețat Lord Vader (revedeți scena). Practic părea să nu atingă pământul și mergea ca o gheișă, însă fără să aibă sincope… nu pășea, levita! Din prezumata toaletă iese un client, un băiat ce își scutură mâinile, clar siguranța de la uscătorul de mâini nu a revenit. Angajata întra iarăși în prezumata toaletă și iese cu ochii și mai bulbucați. La fel plutește prin sala și. în ciuda faptului că nu părea genul, mă întreb dacă nu cumva a fumat un joint sau este junkie. Râd și mă observa unul din băieții de la casă. Mă întreabă direct, e vreo problemă cu colega? Aud greu întrebarea deoarece e vacarm (lumea comentează deja că așteaptă prea mult) și după ce rugat de mine băiatul repetă întrebarea, reușind totodată a mă face să mă simt jenat, decid că apărarea cea mai bună e atacul și rostesc: Nu e nimic în neregula cu colega, însă, mă scuzați, pare cam absentă! Apoi dau atacul final, spunând că pare de-a dreptul junkie!
Sunt speriat de ce am făcut însă pare ca am nimerit-o. Băiatul îmi spune pe un ton ritos: așa e, e nouă! ( în gând mă întreb legitim, “birtul Mexican” e deschis din 9 mai, suntem în 13… tu cât de vechi poți fi?).
Alte fapte în timpul asta: managerul întreabă disperat cine e persoana care a comandat 5 porții înainte de a cădea curentul (cred ca doreau să știe de unde să reia comenzile), eu mă gândesc că ar trebui să sun la Food Panda, că aia au prioritate, și apoi să opresc curierul afară spunându-i că eu sunt cu comanda și că o poate preda fără să urce pe bicicletă, rememorez a zecea oara ce trebuie să comandăm fiecare, angajata nouă intră și iese de la ceea ce cred că e toaleta, ochi-i seamănă deja cu ai unei broaște… pare pe punctul de a vomita. Cineva ar trebui să îi ia țigările. Un tip clăpăug, clămpău, pune la bucătărie nachos într-o pungă, regulamentar, conform normelor tradițional europene, adică cu mănuși pe mână, însă îi îndeasă bucată cu bucată în pungă. O pungă consuma 3 minute. Pe ceas. Îmi aduc aminte că la Mac ăia folosesc un fel de pâlnie pentru cartofi și așa îi pun în pungă. Poate la mexicani nu le permite religia… ăsta pune bucată cu bucată, cu mâna. Apoi brusc se oprește și se uita fix în sală. Deja pare că suntem în Resident Evil. Aștept să ne atace și sper să îi aleagă pe preadolescenții dinaintea mea. Nu-s așa ațoși, sunt chiar cruzi. Nu de alta, dar ei erau la rând. Apoi mă liniștesc, o fi fumat și el… Cică în Timișoara 70% din tineri fumează la greu, iar BCCO nu mai face față. Clar! Cel mai tânăr narcoman din Timșoara are 11 ani.
Woooom,… intrăm în normal, și iată ajung la rând. O tânără mă întreabă ce comand… și începe dialogul:
– Vă rog două Taco Supreme cu pui mexican, sos ușor picant, cu cartofi, nu cu nachos, totul să fie meniu, și mai vreau două meniuri Naked Burrito Bowl, unul cu pui și unul cu vită, unul din ele cu cartofi și unul cu nachos, sos Guacamole, Pico de Gqallo și Jalapeno.
Nu aveam cum să greșesc că repetasem de 478 de ori combinația și aveam și pliantul în mână.
Fata îmi zice prețul și constat că e sub 50 de lei, ceva nu pare în regulă, e prea ieftin, așa că o întreb dacă a marcat totul. Zice că da și îmi arată bonul. Nici vorbă să fi trecut tot, revizuim circa 2 minute combinând cartofi cu nachos, pui cu vită si guacamole cu naiba știe ce și rezultă al doilea bon de comanda cu diferența.
Primesc două dispozitive din plastic, din alea ce le iei cu tine la masă și apoi luminează și vibrează când e gata comanda, mă îndrept spre masă mândru că am răzbit. Nu apuc să mă așez că vibrează primul dintre dispozitive. Mă ridic și de-a dreptul infatuat, evident fără motiv, mă proțăpesc în fața managerului. Acesta, săracul, disperat de presiunea din local, împărțea comenzile finalizate. Primesc două tăvi apoi, fără să fiu foarte atent, prezum că a treia, ce va urma, cuprinde comanda de pe bonul suplimentar. Ajung la masa și privind atent observ abia acum că pare să nu semene cu ceea ce am comandat. Nu apuc să rumeg idea că sunt strigat ceva de genul… Alo! Alo! Domnul!… nu e comanda dumneavoastră!. Îmi vine să strig și eu: stai frate că nu am muscat din ea, doar am privit-o!… Plec resemnat spre tejghea ducând comanda înapoi. O înhață un IT-ist din grupul de după. Primesc tava cu primele doua comenzi, aia cu Naked… deși încă nu îmi explic de ce denumirea asta (probabil Naked e ca plătești bani de te dezbracă la piele și porția de carne e așa mică încât aș califica-o drept injectabilă).Varza în schimb, cât să fericească 2-3 familii de iepuri și să le crească doi incisivi centrali cât două lopeți, iar orez, cică mexican, cât sa lase pe jumate flămând un chinez mic. Atenție, ăștia toți sunt mici, așadar unul mai mic decât de obicei. Orez cât să umpli două plombe.
Apuc să revin și mă așez, instantaneu vibrează dispozitivul doi. În gând trag un FMM!, mă ridic și plec după ultima tavă. Între timp angajata “nouă” intră și iese de la toaletă. Mă gândesc că a lăsat țigara pe ceva poliță și merge să tragă câte un fum. Clămpăul se uită în continuare fix, pare în aceeași abulie cu fata “nouă”. Mă întreb asta când dracu fumează, că aia tot intra și iese din baie, dar el e doar la bucătărie. Decid că ăsta pune marihuana în cartofi.
Începem să mâncăm!. În primele două minute mâncarea lui Rareș e distribuită uniform ½ în lipie și ½ din conținut se așterne ca fulgii din zăpada mieilor pe hârtie/tăvița din fața lui. Mâinile sunt pătate de sos. În prima fază mă enervez, mai ales ca avea mustăți de sos deja, apoi devin parțial rațional și îmi dau seama că probabil la 13 ani mâncam în aceeași manieră. Mă simt 100% vinovat și îmi aduc aminte că mă apropiam de facultate și buna Florica încă era dispusă să îmi facă soldăței (sau poate considera necesar față de dezvoltarea mea psiho-somatică 😉 )… ok, acum mă simt 150% vinovat.
În stânga mea, o doamnă din grupul de IT-isti avea de două ori mai mult sos pe mâini, se prelingea de-a dreptul și constat că injust am apreciat că mănâncă greșit copilul. 200% vinovat. Îmi propun ca data viitoare, dacă va exista o dată viitoare, să vin înarmat cu un capsator de la birou. În felul ăsta îi capsez preventiv lipia și nu se mai murdărește cu sos până la șosete.
Mâncarea nu se ridică din punctul meu de vedere la nivelul celei mexicane de la food court-ul Mall-ului, presimt că e posibil să uit cu desăvârșire că am mâncat mâncare “mexicană” în timp aceea ce la food-court, dacă cer extra-hot chiar nu se întâmplă să nu o simt, mai ales că acolo a doua zi, vorba ălora de la 3 Sud-Est,… amintirile mă cuceresc, amintirile mă răscolesc (mai ales răscolesc)…
Vecinii de masa IT-iști își clamează în egală măsură nemulțumirea.
ÎI propun lui Rareș să meargă la manager și să îi spună: Domnu! Domnu! Tata a spus că a fost excelentă mâncarea și totul a fost excelent. Vă roagă să îi mulțumiți și lui domnul Taco și lu’ domnul Bell. Lui domnu’ Bell mai ales pentru că a inventat telefonul.
Isteț, copilul nu muscă, eu renunț să o fac, de fapt nu am curajul, așa că plecam… afară coadă, agentul de pază împarte pliante, românii stau la rând să primească o porție dintr-o afacere sorosistă de success… domnul Taco, domnul Bell sau moștenitorii lor numără un teanc de dolari și urmăresc cu interes cursul RON / USD… dacă nu le convine îl sună în mod sigur pe Isărescu și ajustează prețul la Naked Buritto… Jalapeno…
Între timp domnul Dragnea, satisfăcut, consumă produse românești și bea socată de la LIDL, fabricată în România, în țărișoara noastră, cu doar 0,87 grame de flori de soc/litru…
Cristian Ioan Banda
