De cinci zile, intens, se vorbește numai despre conflictul armat Rusia – Ucraina. Firesc. Suntem bombardați cu informații, cuvinte și imagini, unele reale, altele manipulate, asistăm ca niște amatori la un mare meci între decidenți ai lumii, indiferent care ar fi opiniile noastre personale despre unii sau alții. Indiferent de gradul de cultură generală, istorică sau politică al celor ce emit judecăți. În amestecul de ”profesori de politică externă”, foști miniștri de externe, cu voci guturale și obosite, cu fotbaliști, oameni de afaceri și o mare masă de subculturali de ”serviciu” pe internet, la care se mai adaugă și câte o ”prevăzătoare”, o voce adevărată, abia s-ar mai face auzită.
Nu mai comentez imaginile vechi, suprapuse celor actuale, sunt deja în malaxorul analiștilor, nici declarațiile mai marilor zilei, nici graba Ursulei von der Leyen de a declara: ”Da, vom face demersurile pentru intrarea imediată a Ucrainei în UE”, nici cozile la punctele de frontieră, nici mașinile luxoase transportând ucraineni bogați spre alte țări. Nu. Ceea ce se vede cel mai dureros, și nici nu ar mai fi important din ce neam s-ar trage ele, este imaginea femeilor purtându-și copilașii în brațe, încercând să ajungă cât mai repede spre un loc cu potențial salvator. Ce vină au copiii? Mamele lor nu sunt din ”decorul artistic” al războiului declanșat de Putin. Ele chiar sunt disperate să găsească soluția salvatoare. O ucraineancă a născut într-un spital din România, undeva în Moldova (noastră). E singură. Cine o va ocroti (deși sunt sigură că se vor găsi soluții) pentru câteva luni de zile, pe ea, o mamă cu un sugar, când viața bebelușului depinde de primele săptămâni de viață. O cameră, o baie, o sobă? O masă caldă? Un pahar de apă? Un cărucior? Un scutec? Lapte? Toate costă mult, la noi. În Ucraina, ar fi avut familie, prieteni, relații. Nu știm, dar povestea ei a impresionat. Mai sunt sute de femei care au plecat peste graniță, singure, au copiii lor în brațe, și doar un mic bagaj, fiecare. Ce tablou. Acesta nu este contrafăcut. Copiii nu plâng la comandă. Ei nu știu să joace teatru. Sunt sinceri. Lacrimile lor sunt autentice. Ochii lor sunt triști. Privesc într-un plan nematerial. Undeva, înspre planul visurilor potrivite sufletelor curate de copii. Copiii nu disimulează. Ei nu știu regia adulților ipocriți. Chiar, nu!
Aceste femei și copiii lor sunt cea mai dureroasă față a acestui război abject, ca toate războaiele, de altfel. Niciun război nu ar trebui să fie justificat de nimic, ba, poate de apărarea reală în fața unui inamic ce dorește dominație și crimă, cu orice preț. Care vrea să intre în casa noastră, deși sunt încuietorile bine armate, în viața noastră, deși nu avem loc pentru rău, în inimile noastre, deși ele sunt închise unor astfel de inamici.
Femeile din granițe, copiii lor plângând de foame, frig și frică, ele sunt fața războiului.
În această vreme, pe când ele plâng, mai marii planetei, cică, negociază. Ce?
Nerușinarea stă la coadă, ei nu sunt deciși ce loc că ocupe.
