Se acutizează un grav conflict interetnic în Valea Uzului. Câmpul de confruntare este cimitirul, în suprafață de 5.000 de metri pătrați, din Județul Harghita. Unde sunt îngropate 1.306 de persoane, militari uciși în primele două războaie mondiale. Începând din 2019, aici se confruntă din ce în ce mai violent naționaliști români cu naționaliști maghiari. Tărăboiul, în loc se se calmeze, se acutizează. Care este motivul?
Concluzia la care am ajuns este că autoritățile locale și centrale au intrat într-o dispută administrativă și juridică fără sfârșit, refuzând să înțeleagă că problema este în esența ei politică. Avansând în această confuzie, respectivele autorități rămân neputincioase asistând la acte de vandalizare ale acestui cimitir, administrat de primăria comunei Sânmartin și la confruntările din ce în ce mai grave dintre etnicii români și etnicii maghiari. Și, firește, se agită spiritele și la București, unde, din când în când, liderii principalelor partide discută în contradictoriu pe această temă. Scânteia, transformată în foc, și focul pe care nu-l stinge nimeni, transformat în vâlvătaie, s-au propagat până la Washington. De unde ne vine un raport al Departamentului de Stat privind libertatea religioasă, în care se vorbește despre grave încălcări ale normelor de conviețuire pașnică dintre comunitatea română și comunitatea maghiară prin profanarea reciprocă a mormintelor.
Există desigur multiple cauze de natură juridică și administrativă, care au generat dezlănțuirea acestui conflict începând din 2019. Cele mai multe se circumscriu unor încălcări ale normelor de cadastru și ale legislației privind reablilitarea cimitirelor. Dar în ciuda acestei realități, care, atenție, este de dată relativ recentă, pentru că cimitirul există de la sfârșitul Primului Război Mondial și nu a născut dispute până în urmă cu trei ani, vrajba dintre cele două etnii nu poate fi soluționată decât pe cale politică. În cele ce urmează am să explic afirmația de mai sus.
În acest cimitir nu sunt îngropate doar victime de război de etnie română și maghiară. Trupurile celor 1.306 de militari îngropați în Cimitirul Eroilor din Valea Uzului aparțin fostelor armate române, austro-ungare, germane, ruse, sârbe și italiene. Cei căzuți și înhumați în comuna Sânmartin sunt considerați eroi, ei făcând parte din armate care s-au confruntat de-a lungul timpului și din acest motiv, la origine, cimitirul este militar. El este și astăzi de fapt militar, numai că, în mod greșit, în loc să se afle sub jurisdicția Ministerului Apărării, el este așezat sub pălăria primăriei din Sânmartin.
Prin urmare, o primă soluție de natură politică este ca domnul ministru Vasile Dîncu să solicite și să obțină de la Guvernul condus de generalul cu patru stele Nicolae Ciucă preluarea integrală a responsabilității legale a acestui cimitir. În al doilea rând, soluția este politică, atâta timp cât asupra celor cinci mii de metri pătrați în care sunt înhumate 1.306 victime ale unor războaie, victime care au primit statutul de eroi, există o dispută din ce în ce mai violentă între etnia maghiară și etnia română, constând uneori chiar în profanarea reciprocă a mormintelor. Această dispută nu poate fi soluționată după opinia mea decât la vârf. Prin asumarea răspunderii de a negocia, de a ajunge la o înțelegere și de a calma spiritele înfierbântate între reprezentanții partidelor politice, în general, și a celor trei partide din coaliția aflat la putere, în special. Nu am nici cea mai mică îndoială că o intervenție fermă, inclusiv prin prezența la fața locului a liderilor UDMR, PSD și PNL, ar calma lucrurile, i-ar liniști atât pe reprezentanții comunității române cât și pe cei ai comunității maghiare și nu ar mai lăsa loc nici naționalismului de tip extremist și nici iredentismului să se poată manifesta, așa cum se întâmplă începând din 2019.
În realitate, avem de-a face cu un foc de paie. Dar și focul de paie poate deveni periculos, dacă nu este stins la timp și are unde să se extindă. Și, cu amărăciune, mă văd silit ca la capătul acestui editorial să postez următoarele cuvinte scrise și rostite de Sir Anthony Hopkins: „Trăim într-o vreme în care funeraliile sunt mai importante decât decedatul, căsătoria e mai importantă decât iubirea, aspectul e mai important decât sufletul. Trăim într-o cultură a ambalajului, care disprețuiește conținutul”.
