Acasă Editorial Terase și (sau) terenuri de sport?

Terase și (sau) terenuri de sport?

2506
DISTRIBUIȚI

Contraeditorial

O agitație teribilă a cuprins mass-media românească cu privire la soarta teraselor de mâncat, băut, relaxat, tăndălit, trăncănit, uneori chiar bâțâit, închise temporar în urma pandemiei cu ”noul coronavirus”. Când se vor redeschide, de ce nu se întâmplă mai repede? Zeci de mii de locuri de muncă sunt afectate, milioane de ”consumatori” români sunt privați în continuare de o plăcere maximală. Recenta întâmplare din marele parc al capitalei țării, Herăstrău, a arătat clar că dorința multor români de a se ”distra” este mai presus de prevederile restrictive ale actualei stări de alertă. Partidele populiste, autointitulate ”de stânga”, s-au alăturat, de la înălțimea tribunei Parlamentului, iureșului poporului amator de terase ale plăcerilor efemere, dar continuu dorite.

Protocronist autohton, eu cred că modernul obicei al petrecerii timpului liber la terasă își are, cel puțin la noi, o veche și viguroasă rădăcină în tradiționalul ”stat la scaun”, nemuritoarea îndeletnicirea românului de a sta ore întregi pe banca din fața casei, întru realizarea nobilului scop de a vedea și discuta pe cel ce trece la deal, sau la vale, sfidând curgerea timpului, de parcă în casă nu ar mai avea nimic de făcut.

Nu am auzit, văzut, aproape pe nimeni să fie preocupat, la aceeași intensitate a discuțiilor și aspirațiilor, în mijloacele de informare și dezbatere în masă, sau în Parlament, ori la Guvern, de soarta redeschiderii terenurilor de sport. Ceva agitație a fost în legătură cu sportul pe care mulți amatori de terase îl consider național și esențial, fotbalul.

De prea puține ori în ultimii 30 de ani, niciodată de amploarea cu care este plânsă nedeschiderea teraselor de stat la umbră și privit la televizor, am văzut vreo dezbatere națională cu privire la insuficiența terenurilor și sălilor de sport, a bazelor sportive în general, din toate orașele și comunele patriei. Nici măcar nu ai nevoie de vreo statistică oficială pentru a constata că tot mai puțini români, începând cu copiii, tinerii, fac vreun sport, măcar ”de plăcere”. Iar sportul de performanță românesc este în cădere liberă și scădere incredibilă de medalii! Cu o bază de selecție tot mai subțire, având drept consecință ramuri sportive majore pe cale de dispariție, sau invadate de performeri alogeni, ”sportul românesc” are reprezentanți (când mai are…) tot mai codași la marile competiții internaționale. Iată două exemple dramatice pentru involuția performanței românești, cu două sporturi fundamentale: atletismul și gimnastica. Altădată mândria și bucuria românilor la olimpiade și mondiale, acum se zbat în neputința supraviețuirii! Oare câte stadioane de atletism mai avem în România?

Atletismul este sportul fundamental al omului, pentru că te învață să lupți cu timpul, cu spațiul, cu gravitația, este sportul care formează, în urma practicării lui, nu doar corpuri frumoase și sănătoase ci și caractere! Își poate imagina cineva din lume că în Timișoara, orașul de baștină al uneia dintre cele mai mari atlete din istorie, Iolanda Balaș, nu mai există un stadion complet de atletism?

Cred că o dezbatere națională cu privire la puținătatea bazelor sportive din România contemporană și la neglijarea celor existente încă, cu excepția stadioanelor de fotbal, ar trebui să fie prezentă în toată mass-media, până nu este prea târziu. În acest demers este obligatoriu să se implice toți românii, de la conducători la simplii plătitori de taxe. Personal, sunt convins că în primul rând terenurile de sport, cât mai numeroase și mai pline, de dimineața până noaptea, reprezintă una din condițiile indispensabile pentru sănătatea fizică și morală a oricărui popor!

Dar până atunci pare să fie o cale foarte lungă… prin urmare, pledez și eu pentru varianta propusă de simpaticul meu antrenor și partener de tenis: cât mai multe terenuri de sport și, în jurul lor, suficiente terase de relaxare!

Comentarii

comentarii