Ultima zi din mai este și un semnal că peste exact o lună am trecut prin prima jumătate a anului. Incredibil, spunem aproape toți, neputincioși în fața lui Dumnezeu, în imposibilitatea de a alege între a fi filosofi sau astrologi sau oameni neputincioși în fața universului. A fost, desigur, și o temă a lui Einstein, pe care putem doar să-l citim și să-l cităm, pentru a realiza cât de autentic este în zilele noastre (din nefericitul calendar al celor numite ”vremea mea” sau ”vremea ta”), el care, prin comparația universului infinit cu prostia, și mai mare, era indecis… în fața prostiei infinite, mărimea universului pare nesigură.
De la Einstein la străzile Timișoarei este doar un pas. Infinite sunt neputințele actualei administrații, infinite par a fi străzile sparte simultan, precum într-un război al cărui capăt nu îl putem vedea. Infinit este stresul blocajelor în trafic, poate singurul ce ne poate compara cu Europa civilizată, din care nu vom exclude Germania cea rânduită (fără glumă!), unde șoferii suferă de chinul ”stau”-ului, dar din motive total diferite de cele ce ne chinuiesc pe noi. ”Stau”-rile noastre sunt victimele multor străzi sparte, numite șantiere, dar pe care nu sunt muncitori. Sau sunt, arareori, pe ici – colo, cam obosiți, cam prinși cu țigările arzând a pagubă, privind cu neputință în șanțurile adânci, pe care stau niște țevi cu traseu necunoscut. Orgoliul acesta demonstrativ, patima de a arăta că ”se face”, ”se lucrează”, ”se muncește”, a la Ceaușescu, ne pune capăt calmului, în cazul în care a mai rămas ceva din el. Bulevarde sparte, străzi îngustate, semnalizate prost, șoferi isterizați de captura timpului, claxoane, printre ei, băieții de la ”Glovo”, dar și alții, amețiți printre mașini, intersecții, ignorând semnalizatoarele, dar și semnalizarea.
E bine că se lucrează, dacă asta ar însemna țevi noi pentru căldura necesară în iarnă, dacă ar fi debite mai mari la apă, și toate nevoile firești ale unui oraș civilizat. Numai că amestecul acesta de impostură, incompetenți și dezordine fac viața grea în Timișoara.
Eram învățați cu reparațiile ritmice, dar ordonate. Cu drumuri blocate, dar pentru scurt timp. Cu muncitori printre țevi, dar care munceau, nu mimau. Ce este greu de înțeles? De ce suntem considerați conservatori, atunci când vorbim despre rânduiala bănățeană? De ce se face bășcălie, atunci când ținem la numele nostru, acela de a fi ”fruncea”? Și asta nu era proba orgoliului, ci a falei legată de munca riguroasă, de calmul muncii, nu de isteria ei.
În fiecare zi, sistematic, se lucrează în schimb, în altfel de ”tranșee” la reducerea tradițiilor, anularea lor, la mutilarea termenilor limbii române, la asfixierea spiritului Timișoarei, la minimalizarea energiei pe care Timișoara o emana.
Dacă se face pe străzi sau în laboratoare perverse, dacă o fac proștii sau perverșii, acum, nu contează. Ceea ce contează este prigoana adevărului și valorilor autentice, este promovarea imitației, a ipocriziei, a răului și a micimii.
Dar mai este ceva deasupra celor enumerate. Demnitatea. Ea nu ne va fi luată. Ea va salva Timișoara.
Țevile se repară, sufletele oamenilor sunt prea fragile….
