Este incredibilă schimbarea stărilor noastre de percepţie atunci când ele sunt modelate de emoţii, de apropieri, de schimbări de poziţie, aşa cum, de fapt, ne arată viaţa că se poate. 
Am văzut Timişoara, altfel, din nou, sâmbăta trecută, pe bicicletă. Recunosc faptul de a nu fi fost biciclist prin Timişoara, mai ales în ultimii ani. Or, asta nu este o laudă.
La cursa propusă şi realizată de campania „Verde pentru biciclete”, la iniţiativa Fundaţiei Bega, am fost unul dintre biciclişti.
Am avut nevoie de aceste zile distanţă faţă de eveniment, pentru proba de obiectivitate. Iată şi de ce: am văzut drumurile mult mai de aproape decât din rulajul maşinii.
De pe bicicletă, lumea se vede altfel.
Gropile, mult prea aproape. Spaimele, mai mari.
Nesiguranţa în trafic, crescută. La detaliile vizibile ale drumului se adaugă, obligatoriu, detaliile de atitudine umană: de pe margine, unii aplaudau, alţii înjurau, alţii bombăneau. Şi nu bombăneau nevinovaţi: ne certau!
Ne trimiteau în foc! Mă întreb, acum, după atâtea zile: de ce are nevoie românul, şi nu orice român, ci acesta din Timişoara, cel pentru care garantăm comportamente impecabile, cel pentru care organizăm campanii, cel pentru care facem imagine şi ne punem împreună sub umbrela comunităţii educate din Timişoara, să facă pact cu diavolul?
De ce este nevoie ca românul să devină „campion” al răului, al atacului cu orice preţ?
De ce avem nevoie de promovarea răului, ca pe un bun de preţ, atunci când numai pactul cu diavolul promite astfel de reguli? Erau persoane care strigau după cei care eram pe biciclete: „mergeţi în foc!”.
Dar ce de? Cui ar folosi?
Noi vorbim despre toleranţă, progres, viitor comun, armonie, deschidere cosmopolită, despre Timişoara multiculturală, dar putem înjura birjăreşte, la prima intersecţie, un grup de biciclişti angrenaţi într-o campanie educativă şi revendicativă a drepturilor într-un spaţiu civilizat?
Noi vorbim despre modelul european şi ne purtăm ca în vremea Inchiziţiei?
Sau, poate că ne întoarcem, trist şi deprimant, la obiceiuri barbare, balcanice, care nu nimic comun cu Europa?
Timişoara este un oraş, nu doar un petic de pământ, într-un oarecare oraş.
