Oricâte cântece s-ar compune, poezii, texte, oricâte filme s-ar face, ziua de 20 decembrie 1989 va rămâne unică în sufletele și memoria noastră, doar a celor care am trăit acea zi ca pe cea mai înaltă bine-cuvântare a lui Dumnezeu. Și asta nu este o demonstrație de orgoliu, Doamne, ferește! Nu este o laudă! Este o bucurie nemărginită, pe care doar cei care am trăit ziua aceea am și simțit-o ca pe Ziua Demnității! Poate pentru al doilea război mondial, ”Ziua cea mai lungă”, cea a debarcării din Normandia, a fost unică în felul ei, acolo s-au unit toate forțele binelui împotriva unei fiare, a lui Hitler! Câte fiare a avut omenirea? Pe câteva le știm din istorie: Hitler, Stalin, Ceaușescu. Ultimul, pe care-l plâng naivii, dar și hoții ”compuși” în jurul partidului comunist, al securității, va fi pe veci Ceaușescu, ucigătorul de oameni, ucigătorul de suflete! Cum poate cineva să-l plângă? Ah, da, știu, pentru că armata de incompetenți și lăcomia ce au distrus economia României, după el, par acum mai vulgari, mai proști și mai afurisiți, asta ridică ”mingi la fileul” securisto – romantic.
20 decembrie 1989. Ziua Demnității, ziua furată de sub nasul nostru, al timișorenilor, al bănățenilor demni, de mâna de vagabonzi politici din București, care l-a păcălit pe Lorin Fortuna, dar și pe cei din jurul său, liderii autentici care au scos zecile de mii de muncitori de pe Calea Buziașului, de la Elba, încolonați în spiritul demnității autentice, spre centrul Timișoarei. Armata s-a oprit din acțiunea împotriva timișorenilor. Gloanțele au amuțit. Era o mare de oameni, o mare în care toți eram egali, adică eram fericiți, încrezători, plângeam, râdeam, eram naivi și puri, ca niște îngeri. Ne îmbrățișam pe străzile orașului, cunoscuți și necunoscuți. A fost o zi unică, cu soare, un decembrie cu 20 de grade în termometre. Ceaușescu avea să se reîntoarcă din Iran în seara zilei de 20 decembrie, iar noi, timișorenii, eram ”huligani și golani”. În suflete era amestecul de spaimă față de aparatul încă viu și înarmat al regimului dictatorial, în amestec unic cu iubirea de libertate, cu cea hrănită de dorința de a zbura.
Zburam, eram surâzători și deși amenințările curgeau, iar familiile de securiști fugeau din Timișoara, să se ascundă în alte orașe, alte regiuni, destinația preferată era sudul țării, acolo unde fieful ceaușist își avea obârșiile, noi aveam convingerea victoriei. Ce lume proiectam mental! Ce iluzii construiam! Rosteam, în genunchi, Tatăl nostru, în fața Catedralei Mitropolitane. Nimeni nu scotea o șoaptă ce ar fi putut ucide puterea rugăciunii colective. Ce zi! Ce minune! Ce semne!
O parte din securiștii fugiți s-au reîntors, desigur, după o vreme și sunt, azi, ”mari oameni de afaceri”, ba s-au împrietenit cu ”forțele democratice” și iau masa împreună! Ce ironie! Ce mizerie! Precum în anii 50, când tinerii intelectuali ai României se îmbolnăveau sau mureau în închisorile comuniste, iar pleava se ridica, făcând ”școli de vară” și devenind diavoli cu epoleți. Apoi, se mutau în casele celor încarcerați.
20 decembrie este ziua unică în calendarul unei țări mult prea umilită. Este ziua bucuriei, chiar dacă a avut amprenta unei naivități pe care nu o puteam controla. Așa va rămâne pentru totdeauna. Precum Crăciunul, inconfundabil.
Timișoara era liberă, România devenea liberă, și ea!
20 decembrie nu este o zi pentru lași și profitori. Este pentru timișorenii care au plâns și râs pe străzi! Doar pentru ei (noi).
Ziua Demnității noastre! Așa să ne rămâi!
