Acasă Editorial Timișoara. Creta. Și apoi?

Timișoara. Creta. Și apoi?

DISTRIBUIȚI

Nikos Kazantzakis, născut în Creta, iubind Creta toată viața sa, arătându-și mândria de a fi cretan oriunde în lume, și-a întrebat odată bunicul: ”Ce a fost viața pentru tine?”. Bunicul i-a răspuns: ”Un pahar cu apă rece. Blestemat să fie cel care renunță la a-i fi sete!” Creta este o invitație la viața simplă, intensă, dar și la meditație. Este ca forța valului mării. Te poate duce în larg, dar te poate trânti la mal, ca pe un nimic pierdut în mare. Grecii din restul țării trăiesc un fel de gelozie pe cretanii pur sânge. ”Ești din Creta? Da???” și spun apoi: ” Noi trebuie să fim respectuoși cu ei doar pentru că s-au născut în Creta? La asta a contribuit mult și Kazantzakis”. Imaginea unei insule poate sta în mâna unui mare condeier, într-un apus de soare, în dezinvoltura unui chelner. Depinde de ”instrumentul” de percepere al unei părți a realității. Când studenții greci studiau în Timișoara, poveștile lor despre țara lor, despre vacanțele în Creta, păreau tablouri abstracte, îndepărtate și intangibile. Creta părea un vis. Și atât. Acum, până în Creta, cu avionul din Timișoara, zburăm ceva mai puțin de două ore. Distanțele nu mai înseamnă nimic în epoca unei tehnologii ce depășește adesea imaginația omului. Creta? Peste deal, aproape de noi. Plajele cu pietre sau nisip, nu mai contează, în Creta contează cum te împaci cu marea. Marea Libiei, parte a Mediteranei, se deschide abrupt dinspre plajă, pentru  cei ce nu înoată nu este prea simpatică. Pe plajă, acolo unde firmele de curățenie ar trebui să adune mizeriile aduse din larg sau din deversările eronate (așa spun ei) ale stațiilor de purificare a apelor, pe plajă, cu fluxul, angajații, mai ales imigranți (cei mai mulți indieni sau pakistanezi) sapă gropi pe malul mării, în care îndeasă pungi, tampoane, seringi, hârtii murdare nedizolvate de apa sărată, pentru că așa le-a spus ”șeful”  să facă. Agitație, întrebări, identificarea situației, ore întregi dintr-o zi de vacanță. Și atunci? Cu ce gânduri mai plecăm în Creta, insula ce a creat-o pe Prințesa Europa, ultima soție a lui Zeus?

Creta are totuși multe de oferit. Orașe cu influențe venețiene, muzee, case memoriale, biserici, sfinți, străzi pietruite și curate, oameni veseli, comercianți talentați, bijuterii cu pietre naturale montate artizanal, uleiuri și mirodenii cu rădăcini biblice, peisaje incredibil de frumoase, porturi, faruri istorice, și mai ales, o mulțime de povești. Cine le-ar fi scris mai bine decât grecii?

Tavernele lor sunt scene culturale. Aproape. Muzica în surdină, dar și cea mai accentuată, atunci când se dansează pe sirtaky, sunt la fel de bine ascultate. La ora 23 totul se oprește, rămân restaurantele, terasele, oamenii veseli, între care cei mai zgomotoși sunt nordicii (nu, nu sunt italienii, nici românii), dar ora de oprire a sunetelor  este sfântă. Se respectă total. Așadar nu este adevărat că balcanismul înseamnă lipsa respectului pentru reguli. Dar una totuși este încălcată. La trecerea pentru pietoni. Șoferii, dar mai ales motocicliștii au un aer obraznic și lipsit de respect pentru turistul – pieton – pe zebră. Asta este deranjant. Este la limita strigătului de ajutor!

Pleci dintr-o Timișoara plină de buruieni, praf amestecat cu pulberi din Continental AG, depus pe pervazul geamului inutil spălat, dintr-un oraș sufocat de agresivii  proprietari ai unor baruri din Piața Unirii sau de pe Bega, iar Creta este salvarea pentru o perioadă mult prea scurtă. Curățenia, marea albastră (din păcate, nu foarte curată, spre seară), oamenii bine-voitori, gustul vinului alb cretan, mirosul aerului, toate sunt parcă într-un amestec perfect pentru sufletul căutătorului  de pace.

Creta a fost veșnicie doar pentru Kazantzakis. Pentru noi, doar o clipire de gene, o vacanță prea scurtă și suspinul obosit al vieții.

Comentarii

comentarii