Ştiaţi că în zona centrală a Timişoarei există o stradă care se numeşte Maximilian Robespierre? Da, acel Robespierre, simbol al Revoluţiei Franceze, personaj care se face vinovat de moartea a mii de oameni.
Chiar şi francezii, mândri nevoie mare de revoluţia lor, au o relaţie controversată cu Robespierre. Spre exemplu, în urmă cu aproximativ 5 ani, la Paris a eşuat o tentativă de denumire a unei străzi după fostul revoluţionar. La noi, strada Robespierre e o moştenire a comunismului, întărită printr-o hotărâre a consiliului judeţean din anul 1993.
Problema aceasta mi-a amintit discuţiile stârnite de intenţia municipalităţii timişorene de a oferi unei străzi numele „Petre Ţuţea”. Nu ştiu dacă o asemenea denumire este sau nu oportună. Ceea ce mă miră este mai degrabă dubla măsură aplicată în judecarea unor realităţi asemănătoare, dacă nu chiar identice. Dincolo de faptul că nu au existat proteste legate de străzile „Petre Ţuţea” din alte oraşe, e mai greu de înţeles de ce nu-şi arată nimeni nemulţumirea faţă de diverse denumiri care există deja în Timişoara.
Zice-se că Petre Ţuţea ar fi fost, în tinereţe, legionar şi antisemit. Cum îmi place să mă consider niţel filosemit, nu doar că nu înţeleg antisemitismul, dar îl consider total inacceptabil. Pe lângă realizările ştiinţifice şi artistice ale unor evrei, demne de admirat, din postura de creştin nu pot să nu-mi amitesc promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam şi urmaşilor săi: „Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului.” Cu alte cuvinte, în creştinism e simplu: îi urăşti pe evrei, te urăşti pe tine însuşi.
Nu sunt în măsură să judec dacă Ţuţea a fost sau nu antisemit, dar ştiu sigur e că pe lista lungă a antisemiţilor (permanent sau ocazional) se află personalităţi precum Mircea Eliade, Octavian Goga, Alexandru Vaida Voievod, Nicolae Paulescu, ba chiar şi Mihai Eminescu. Cu toţii dau numele unor străzi din Timişoara şi, totuşi, nu am văzut vreun protest în această privinţă. În acest context, presupun că e prea mult să mă aştept la proteste faţă de strada criminalului Robespierre, strada haiducului Popa Şapcă sau strada oportunistului comunist Mihail Sadoveanu. Sau cei trei transmit „valori ale libertăţii, democraţiei, toleranţei şi progresului”?
„Desigur că ne-ar plăcea ca toţi bunii scriitori să fie şi fiinţe bune, altruiste, generoase, căci credem că literatura e altruistă şi generoasă. În realitate, nu-i aşa. Uneori, geniul ajunge la noi printr-o fiinţă demnă de dispreţ, chiar josnică, şi uneori oameni minunaţi, care merită să meargă în cer până la altare, sunt foarte proşti scriitori, care ne omoară de plictiseală, ale căror cărţi ne cad din mână. Ce păcat!”, spunea Mario Vargas Llosa. Citatul se poate extinde, de la scriitori, şi la alte categorii. Fie sub forma distincţiei dintre autor şi operă, fie sub forma clasificării unor comportamente ca „deviaţii temporare”, „greşeli ale tinereţii”. Extinderea pare să funcţioneze cu succes în cazul unora, în vreme ce altora li se refuză acest privilegiu.
Nu sunt un fan al lui Petre Ţuţea, dar nici nu pot fi de acord cu eliminarea lui din spaţiul public. Nu e de competenţa mea să judec dacă a fost sau nu un mare cărturar, însă cei care îi desfiinţează orice merit sunt contrazişi de personalităţi precum Eliade sau Cioran. Nu e puţin lucru.
*Expresia „bătrân habotnic” îi aparţine jurnalistului Dan Alexe şi a fost folosită într-un articol publicat în ediţia electronică a cotidianului România Liberă din 18 martie 2010
