Acasă Actualitate „Timișoara trebuie să devină perla coroanei!”. Interviu cu Mihail Neamțu, locul I...

„Timișoara trebuie să devină perla coroanei!”. Interviu cu Mihail Neamțu, locul I pe listele PMP Timiș pentru Camera Deputaților (P)

DISTRIBUIȚI

LLE: De ce Mihai Neamțu pe locul I pe listele PMP Timiș pentru Camera Deputaților?

Am crezut că mereu, în sfatul țării, trebuie să avem oamenii cei mai buni. În parlamentul unei democrații, cum este și cea românească ar trebuie să regăsim oamenii cei mai pricepuți din toate domeniile de activitate. Unii dintre acești oameni ar trebui să fie și oameni de cultură. Nu toți, dar ne trebuie oameni care au trăit în „republica literelor” și au demonstrat, prin hărnicie, inteligență și travaliu intelectual că se pricep la ceea ce înseamnă istorie culturală, filosofie, teologie. Un asemenea tip de profil este bine-venit într-o România care, din păcate, astăzi este sufocată de incompetență. Marea dramă a României ultimilor 30 de ani este plecarea celor mai deștepți, celor mai harnici oameni peste hotare. Am pierdut mult mai multă inteligență, probabil, acum decât în perioada comunistă. Oamenii aceia care au fost trimiși la canal sau închisoare au revenit în societate și au contribuit la o anumită bunăstare intelectuală în anii 70-80, și mă gândesc la Constantin Noica. Acum, am pierdut mii și zeci de mii de profesori universitari… Părerea mea este că, într-un oraș universitar, prezența unui reprezentant al mediului academic, al unui om de cultură, nu poate fi decât bine-venită.

De ce de la PMP? Pentru că aici mi s-a dat libertate. Nu cred că am o viziune exclusivistă. Sunt oameni valoroși în toate partidele. Recunosc, cu bucurie, oricând, într-un coleg un partener de dialog pentru o discuție, televizată sau nu, dar cred că Mișcarea Populară are acest atribut al unui partid care îți dă libertate de exprimare. Niciodată, în ultimul an și jumătate, în care am fost purtător de cuvânt al acestui partid, nu mi s-a spus „Fă asta și nu asta”. Libertatea, venind din zona asta a scrisului, e fundamentul demnității. Nu poți să respecți un om, nu îi acorzi cinste și demnitate, dacă îi iei libertatea. Îmi este atât de favorabil – atunci când vine vorba despre utilizarea liberă, nerestricționată a gândurilor, a ideilor și sentimentelor – un spațiu în care mă manifest plenar, fără absolut nicio rezervă.

Sigur, PMP este într-un proces de creștere evidentă, sunt și sondaje care ne arată la 7,5%, la ora actuală. Față de alegerile locale, ne crește procentul pentru că celelalte partide mici sunt în picaj, PRO România și ALDE. Mișcarea Populară este cel mai mare partid mic din România, care are, părerea mare, perspectiva unei creșteri pe culoarul acesta creștin-democrat, care, la noi în Timișoara, a fost foarte bine reprezentat în anii 90. A existat un vot covârșitor creștin-democrat. Foarte rar Timișoara a acceptat propunerea stângii. A fost un oraș anti-comunist dintotdeauna. A fost un oraș ecumenic, în care creștinii – evanghelici, ortodocși, romano-catolici sau greco-catolici – s-au înțeles întotdeauna. A existat această instituție a Marșului Învierii, de pe vremea lui Nicolae Corneanu, mitropolitul de vrednică pomenire, care mi-a și deschis primele pagini ale unei reviste bisericești. În 1997, acum 23 de ani, am publicat primul meu text, eram în anul I de facultate, la Filosofie. Cine a făcut-o? Mitropolitul Nicolae Corneanu, care m-a lăsat să divaghez pe tema Idol și icoană în relația de iubire, pe suprafața a vreo 40 de pagini.

Deci, de ce la Timișoara, de ce Mihai Neamțu? Poate și pentru că, iată, debutul meu publicistic se leagă de acest oraș. Sigur, mama și tata au trăit în acest oraș, au fost îndrăgostiți pe malurile Begăi. Mama a făcut Literele cu domnul Tohăneanu, tata a făcut Automatica aici, prima școală de informatică din vestul țării. Fratele meu a terminat Politehnica aici, a făcut și pictura, iar nepoții mei, copii fratelui meu, sunt elevi la o foarte importantă școală din Timișoara. De asemenea, am o proprietate în Comeat, județul Timiș. Deci, mă simt acasă la Timișoara, fără discuție! Este orașul care mi-a marcat cel mai mult tinerețea, este orașul spre care m-am uitat cu bucurie, este orașul unde s-a rostit faimoasa Proclamație. Punctul 8 mi s-a părut cel mai important punct al societății civile din anii 90. Dacă lustrația pe care au propus-o timișorenii s-ar fi introdus în spațiul politic, noi am fi fost astăzi unde este Polonia.

LLE: Din punct de vedere al moralității clasei politice…

Și al eficienței administrative. Polonezii, dacă au acum 3.000 de kilometri de autostradă, dacă astăzi au investiții străine de zeci de miliarde în propria țară, dacă au un parteneriat cu Statele Unite foarte bun, este și pentru că o mai bună calitate a învățământului, a calității clasei politice a atras și o eficiență economică. Să nu nesocotim raportul între inteligență și prosperitate. Oamenii deștepți, când conduc o țară, dacă nu sunt vicleni, aduc și prosperitate. România avea o șansă uriașă în anii 90, dacă asculta de glasul Timișoarei. Timișoara a fost nesocotită și au plecat 4 milioane de români din țară. Cei mai buni au fost inginerii, 250.000 de ingineri au plecat din România! Informaticieni foarte mulți, profesori universitari, medici. Slavă domnului că pe autostrăzile astea digitale, cumva, IT-iștii își mai pot da mâna și face proiecte comune.

LLE: Mai avem studenți de foarte bună calitate, la această oră, în Occident, 10.000 de studenți, spuma intelectualității foarte tinere, până în 22 de ani. Avem mai mult de 10.000, dar 10.000 sunt elite. Eu te întreb: Câți din cei 10.000 crezi că pot să mai vină înapoi?

S-ar putea întoarce unii, dar probabil sub 25%, așa cum arată astăzi lucrurile. Eu sunt un sentimental, un atipic, nu am făcut calcule financiare când m-am întors în România. Am avut o iubire care m-a consumat. Am avut un simț de datorie față de părinții mei. Sunt familist convins: am aici, în România, un copil de cinci ani care crește foarte frumos, Maria. Sunt, de asemenea, atașat de părinții mei. Eu am aceste rădăcini. Cred, așa cum mi s-a întâmplat mie să rămân în România, cred că și pentru alții care s-ar întoarce în România și ar avea nu numai oportunitatea unui loc de muncă, ci și șansa unei întemeieri a familiei lor, țara asta îți oferă câteva avantaje în perspectiva asta. Să fiu mai precis: când vrei să crești un copil, bunicii contează foarte mult. A-i trimite la țară este încă o binecuvântare în România, să se bucure de natură, chiar de niște produse sănătoase.

LLE: Poți să spui o situație, pe care să nu o cunoască bine votanții, în care te-ai simțit fie depășit de situație sau ai fost atât de îngrozit, încât la ieșire ți-ai spus «Nu mai vin aici, în emisiune»?

Am avut o situație absolut memorabilă, antologică chiar, când Dan Șova era invitat la Realitatea TV. Era în dreapta mea. În timpul pauzei publicitare, Dan Șova s-a apropiat, fără să exagerez, la doi milimetri de urechea mea – așa ceva nu mi s-a mai întâmplat – și a repetat obsesiv „Neamțule, nazistule!”. Asta timp de vreo două-trei minute. A început să îmi tremure mâna. Totuși, era o ofensă. Nu i-am spus nimic. Toată lumea știe că eu sunt un om de dreapta, că am atacat stânga. Atunci, dacă nu greșesc, eram în polemică cu Victor Viorel Ponta, pentru că el plagiase doctoratul și l-am dat în judecată, în 2012 parcă. A pierdut doctoratul, inclusiv datorită acțiunilor în instanță pornite de mine, Augustin Ofițeru și Adrian Papahagi. Erau foarte nervoși că noi ne-am permis să le contestăm noi, mai tineri și din zona aceasta academică, valoarea lor intelectuală. Acolo s-a întâmplat ceva. Am simțit, pur și simplu, că sunt sub un atac. Mi-am închis ochii și am început să mă rog. Nu am ripostat, pentru că mi-a fost frică de faptul că aș putea riposta violent, de la furie. Dan Șova era un tip destul contondent. La rândul lui, nu sunt sigur că era foarte capabil de autocontrol. Am spus o rugăciune veche în tradiția noastră răsăriteană, Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul, și de cel de lângă mine. Așa am putut, senin, să trec de acest moment. Au mai fost situații penibile în care, sigur, agresivitatea unor parteneri de dialog m-a dezamăgit. Am avut povești cu Miron Mitrea, de exemplu, mi-a spus înainte de a intra într-o emisiune „Te distrug”. Au mai fost situații bizare. Pentru cei obișnuiți cu un mod elegant de comunicare, academic – în spațiul universitar, ne alegem cuvintele pentru a-i onora și cinsti pe ceilalți, respectul este pe idei, nu pe persoană – a fi aruncat în această troacă a politicii dâmbovițene este un lucru foarte dureros.

Eu regret că nu avem profilul moral astăzi în parlament pe care îl aveau în 1910, de exemplu. Erau oameni în sfatul țării, îmi place foarte mult această formulă, care aveau proprietatea aceasta nu doar a termenilor, ci și obișnuința unui dialog. Eu cred că România este blocată, adesea, pentru că nu ne mai auzim. Nu ne mai auzim pentru că, eu cred, ne putem etichete. Eu am formula asta: „Etichetele sunt pentru borcane, nu pentru oameni”. Când ai un borcan de zacuscă și îl pui în șpaiț, el rămâne neschimbat, în timp ce omul este într-o perpetuă evoluție. Poate pe mine nu mă mai caracterizează lucrurile pe care le-am spus acum 10 ani, am mai citit o carte, m-am mai luminat. Poate gestul pe care l-am făcut, poate o anumită stilistică pe care am asumat-o în spațiul public, juvenilă acum 10 ani, poate nu mă mai caracterizează acum. Între timp, am dobândit și mai multă înțelepciune și un plus de notorietate care să mă scutească de nevoia de a fi foarte vizibil. Eu cred că venit momentul, în România, în Parlament, să redescoperim arta dialogului, puterea întrebării, o moștenire socratică – Socrate avansa în dialogul cu ucenicii punând întrebări, nu ținând disertații. Puterea întrebării este subestimată astăzi.

Nu în ultimul rând, cred că trebuie să redescoperim solidaritățile profunde care, dincolo de partidele politice care ne dezbină sau etichetele acestea electorale sau doctrinare, ne fac să luptăm pentru niște obiective. Să dau un exemplu: sunt convins că, împreună cu colegi de la PNL sau chiar USR, putem face, în Timișoara – nu dau mai multe detalii – un Muzeu al Dictaturii Comuniste, proiect la care lucrez deja. Vreau să îl fac de la zero. Acesta va fi primul și cel mai important proiect.

Am făcut și eu ceva din calitate de angajat la stat – nu am fost angajat la stat decât un an și jumătate, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului –: am făcut vizite la Terror Háza din Budapesta, la Stasi Museum Berlin, am făcut vizite în țările baltice. Am văzut inclusiv, în Lituania, un muzeu al KGB-ului. Am urmărit ce se întâmplă în Bulgaria, ce se întâmplă în Polonia, suntem singura țară care nu are un muzeu complet, nu un memorial.

De ce este foarte important să fie la Timișoara? Avem argumentul universităților. Studenții care fac filosofie și care se pricep la ideologii, cei care fac istorie în Timișoara, care studiază teologia, istoria creștinismului, să poată avea contribuții complete în ceea ce însemnă arhiva aceasta a suferinței. Printr-un efort concentrat al unui minister – al Culturii unde eu sper să fiu într-o bună zi decident, nu cer acest post – spun doar că e o oportunitate uriașă. Am avea zeci de mii, sute de mii de vizitatori ai orașului care să descopere acest muzeu. L-am putea avea în doi ani de zile, fără să exagerez. Am făcut și evaluări de costuri: până în 4-5 milioane ne-ar costa un muzeu cap-coadă de tip occidental, care are dimensiunea de cercetare și dimensiunea pedagogică, vizuală. Este atât de important ca, în orașul Capitală Culturală Europeană, să avem nu doar un memorial revoluției, ci muzeul dictaturii comuniste! Prioritatea zero pentru mine va fi acesta.

LLE: Ce ți-a hrănit ție, ca ființă umană, această atitudine, profund de dreapta, anti-comunistă? Ai avut în familie persoane care au suferit?

Da. Un răspuns mai dezvoltat ar fi că am crescut cu memorialul durerii. Poate unii tineri, azi, la 16 ani, seara merg într-un club sau discotecă – nu îi critic, doar a altă perioadă în viața României. Generația mea, care nu avea nici cluburi, nici discoteci la dispoziție, și, în niciun caz, nu aveam bani de așa ceva, seara s-a hrănit cu lecturi esențiale, s-a hrănit cu relatările bătrânilor din AFDPR-uri, asociațiile foștilor deținuți politic.

Eu am cunoscut acești bătrâni la Arad, pe cei imortalizați de Lucia Hossu-Longin, pe cei imortalizați în publicațiile editurii Marineasa, cei din Aiud, pe care i-am întâlnit față în față, cei de la Sighet. Eu fac parte din acea generație care i-a căutat pe bătrâni. Se spune că dacă nu ai bătrâni, trebuie să îi cumperi. Noi, cei care acum avem 40 de ani, ne-am hrănit cu poveștile lor. Pe noi ne-a zguduit experiența lecturii, bunăoară, a unei cărți precum Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ioan Ioanid, Jurnalul fericirii sau Brazii se frâng, nu se îndoiesc a lui Ion Gavrilă Ogoranu. Pentru noi, aceste experiențe au fost cutremurătoare.

Precum Soljenițîn în Apus, scriitori – poate de mai mică anvergură filosofică – ne-au obligat să ne întrebăm cu privire la sensul vieții. Ce reprezintă sensul vieții pentru un om care e condamnat la moarte? Cum își recalibrează el existența? Cum își regândește el valorile? Nu a fost doar cazul lui Iuliu Maniu, dar foarte mulți intelectuali din generați interbelică au ajuns în închisori sau au fost condamnați la moarte. Aș mai menționa aici numele lui Gheorghe Brătianu, istoricul. Cred că e o datorie morală a colegilor noștri de la PNL și a mea și a colegilor de la PMP să onorăm și cinstim aceste valori. Nu avem încă un panteon al intelectualității românești, să scriem inclusiv povestea lor de rezistență morală. Trebuie să traducem acești clasici, din punctul meu de vedere, așa cum au făcut-o rușii cu Soljenițîn, tradus în integralitate. Soljenițîn se studiază în universități americane cu o anumită aplecare și curiozitate, știu sigur lucrul ăsta, sunt profesori care îl predau în Boston sau Austin.

Richard Wurmbrand este singurul autor român, autor evanghelic, citit. Wurmbrand, un excelent predicator, nu a avut, cred, unghiul de lectură existențial, filosofic, teologic pe care îl găsești la Steinhardt. După părerea mea, Steinhardt este cel mai bun. Părintele Nicolae De La Rohia merită o cameră specială într-un asemenea muzeu. Deci planurile mele pentru Timișoara privesc deschiderea ochilor celor din Occident care vizitează acest superb oraș către această experiență traumatică care are o valoare universală. Așa cum experiența apartheidului din Africa de Sud reprezintă o pildă și o operă de pedagogie pentru zeci de generații în Occident, experiența noastră, a suferinței în anii 50-60-70-80, trebuie să fie exportată pe toate meridianele. Să arătăm că românii, care stau prost la autostrăzi, care stau prost la educație, stau totuși bine la un capitol: demnitate! Avem și noi eroii noștri, despre care vorbim prea rar…

LLE: Acum, cei din funcțiile de conducere sunt fiii și fiicele celor care i-au chinuit pe cei din închisori. Din păcate, acesta este adevărul, fiii și fiicele celor care au terorizat acest popor sunt acolo unde se iau deciziile.

Te întreb: dacă un Ministru al Culturii ar lansa un concurs, la 30 de ani de la căderea comunismului, că vrea să finanțeze Ministerul Culturii, țara asta, un film – un film despre viața unui student care pleacă în data de 16 decembrie din campus, traversează Piața Operei, aude niște strigăte în fața casei lui Laszlo Tokes, vede niște mișcări de trupe, vede niște soldați, se duce acasă înfrigurat și înfierbântat, îi vorbește iubitei sale despre ce a văzut, pleacă a doua zi, merge pe treptele Catedralei și iubita este ucisă… –, dacă un asemenea film ar fi făcut de un Cristi Puiu sau de un mare regizor, nu am fi, pe loc, candidați la Premiile Cannes?

LLE: Mihai, o să câștigi alegerile? Cum îi convingi tu pe unii alegători care vor să se schimbe lucrurile să îți dea ție votul în cabină, și nu altora de dreapta?

Eu le spun timișorenilor în primul rând, și timișenilor, în al doilea rând, că Banatul trebuie să fie perla coroanei României, că trebuie să fie cea mai dezvoltată regiune, peste București, din punct de vedere economic, că trebuie să fie o regiune integrată în care rețelele feroviare să fie conectate la aeroport. În care aeroportul să fie de trei, cinci sau zece ori mai mare. În care să avem o universitate de top cum ar fi, aș spune, Ștefan Odobleja, în care IT-ul să se combine cu inteligența artificială și care să fie hrănită de zece, măcar cinci licee cu specific informatic, un „Grigore Moisil” la puterea a cincea sau a treia măcar. Ar trebui să avem o regiune care să fie un model pentru Europa, un model de multiculturalism deschis, nu sinucigaș, cum se întâmplă în Franța, unde multiculturalismul generează toleranță pentru radicali și jihadiști. Banatul nu trebuie să aibă un multiculturalism de tipul „Turnul Babel”. Nu, un multiculturalism creștin, asumat în termenii civilizației occidentale, de dialog, de respect între comunități, care are un fundament etic absolut extraordinar. Un multiculturalism pe care nu aș vrea să îl văd contaminat de elemente ostile, străine de etosul nostru bănățean. Sunt, de asemenea, convins că, pe lângă aspectul economic, care ține de dezvoltare, am putea să avem fermieri care produc hrană românească, pentru – de ce nu? – școlile din Timișoara. De ce tu, copil de 10 ani, să nu poți să bei suc natural de mere, făcut la Lovrin, într-o livadă bănățeană? (De ce să nu bea un pahar de lapte de la Liebling? – LLE) De ce dimineața nu ești în situația de a mânca hrană românească?

Pe lângă argumentele de ordin economic, antreprenorial, academic, argumentul meu este următorul: Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană și are nevoie, printre parlamentarii care ne reprezintă, de un om de cultură. Să-mi fie cu iertare, din tot ce am citit, sunt sigurul! Nu pentru că sunt un grandoman, este o constatare melancolică. Sunt singurul, nu pentru că nu îi respect pe ceilalți. Dau și un exemplu: domnul Pirtea este un profesor universitar, dar nu este un generalist în sensul omului de cultură, este un economist, pe care îl prețuiesc foarte mult, îl respect, mă bucură foarte mult prezența lui. Nu aș putea spune despre Alina Gorghiu că este un om de cultură. Nu comentez poziționările politice, care sunt discutabile din punctul meu de vedere, dar nu este un om de cultură. Mă uit, după aceea, la USR, am înțeles că trimit niște tehnocrați, pe domnul Drulă, care nu este un om care se ocupă de aceste chestiuni.

O dată la 25-30 de ani speri să fii și tu capitală, reușești, și în anul 2023, în care Timișoara este Capitală Europeană a Culturii, să nu ai un om de cultură printre deputații și senatorii care te reprezintă? Argumentul meu este copleșitor în favoarea Mișcării Populare, măcar din perspectiva asta. Sunt miliarde de euro care se pregătesc să vină în Timișoara. Iertare, nici Dominic Fritz, el are o componentă culturală pe care o aplaud, dar nu mi se pare că în discursul său cultura este predominantă. Încă are păreri legate despre infrastructură și asta e bine. Personal, cred că este nevoie un om cu o viziune largă, care a trăit la Londra, la Washington, în capitale mari ale lumii, am trăit la Munchen, de un om cu asemenea experiență, șapte ani în Occident. România trebuie să onoreze Timișoara, prin bugetele de la Ministerul Culturii, Ministerul Educației. Trebuie ca în Parlamentul României privirile tuturor să se îndrepte spre Timișoara în următorii doi, trei ani, să fie o poveste de succes. Premisele, acum, nu sunt cele mai bune. Nici șeful Consiliului Județean, Alin Nica, pe care îl respect, nu este un om cu profil cultural, este un inginer bun și avem, din fericire, un dialog bun. Mă înțeleg bine cu toți oamenii din Timișoara și județ, dar insist să le spun cu perseverență că trebuie să avem o viziune unitară. De aceea, vorbesc despre solidaritățile profunde. Acum, în campanie, ne mai ciondănim, dar după ce terminăm campania, trebuie să ne punem la masă și să ne întrebăm cum ajutăm Timișoara să devină perla coroanei, să devină cel mai frumos oraș est-european!

(Comandat de PMP Timiș. Executat de SC Logos Consulting SRL. Cod mandatar financiar: 11200012)

Comentarii

comentarii