Trei ani pierduți

După părerea mea, această inițiativă a liderilor UE reprezintă un dublu eșec. Pe de o parte, participanții la summit-ul de la Bruxelles nu au căzut de acord în ce mod ar putea fi salvată de la faliment Grecia. Dimpotrivă, în loc să contribuie în mod concret la soluționarea iminentei insolvențe a guvernului grec, cei 25 de participanți la acest summit istoric au sfătuit politicos oficialii greci să-și rezolve singuri problemele cu băncile creditoare sau, în cazul Angelei Merkel, și-au declarat scepticismul cu privire la posibilitatea evitării acestei insolvențe. Dar, în afară de acest penibil eșec de natură politică, recentul summit de la Bruxelles a creat o nouă problemă extrem de periculoasă: fezabilitatea cu totul și cu totul insuficientă a noului tratat constituțional al UE. Cu alte cuvinte, dacă acest tratat va fi aprobat peste circa șapte săptămâni, atunci statele din Zona Euro, cu excepția Estoniei, Luxemburgului și Finlandei, se vor vedea nevoite, cu o mare probabilitate, să plătească unor instituții europene amenzi semnificative, întrucât nu vor fi capabile să respecte așa zisa regulă de aur a noii ordini fiscale și bugetele europene. 

În acest context, acceptare necondiționată a prevederilor noului tratat european de către autoritățile de la București implică riscuri cu mult mai mari comparativ cu actualele directive si norme juridice care definesc calitatea de stat membru al UE. De ce? Pentru că performanțele economice și sociale ale României comparativ cu celelalte țări membre ale UE, cu excepția Bulgariei, s-au dovedit a fi extrem de modeste în perioada 2007-2010. Astfel, România și Bulgaria se situau în 2010, aproape la egalitate, pe ultimul loc comparativ cu celelalte țări din UE în ceea ce privește produsul intern brut pe locuitor, nivelul acestui indicator raportat la valoarea medie din UE fiind de 45% în România și de 43% în Bulgaria. În al doilea rând, în aceeași perioadă ponderea populației ocupate din agricultură in raport cu totalul populației ocupate era de 25,7% în România și de 20,3% în Bulgaria, comparativ cu o medie UE de 8,9%. De asemenea, România și Bulgaria aveau în 2010 cea mai scăzută productivitate a muncii din UE, nivelul acestui indicator comparativ cu media UE fiind de 48% în România și de 42% în Bulgaria. În altă ordine de idei, Bulgaria, Ungaria și România se situau in același an pe ultimele poziții ale unui clasament al țărilor din UE în funcție de recesivitatea balanței demografice. În sfârșit, în același an România se situa pe ultima poziție intr-un clasament al țărilor di UE alcătuit pe baza numărului de salariați din învățământ și sănătate raportat la 100 000 de locuitori, respectiv a valorii cheltuielilor anuale pe elev și student. Astfel, în 2010 numărul de salariați din învățământ si sănătate raportat la 100.000 de locuitori era în România de 3.673 salariați, comparativ cu 4.775 salariați în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de valoarea medie a acestui indicator la nivelul UE (7.327 salariați).

Dar de ce a ajuns România, la propriu și la figurat, lanterna roșie a Europei? Se mai poate face oare ceva? Fără îndoială, răspunsul la prima întrebare implică un imens efort deductiv și inductiv. Sau, așa cum spunea mai demult Anton Pavlovici Cehov, asemenea întrebări și asemenea răspunsuri sunt de fapt povești lungi, mult prea lungi. Cu atât mai mult acum, intr-o lume atât de postmodernă, asemenea povești nu mai sunt la modă. De aceea, am să simplific cât mai mult cu putință opinia mea despre cauzele și motivele care au generat actuala schimbare la față a României. În ceea ce privește a doua întrebare, cred că întotdeauna se mai poate face ceva, pentru că – nu-i așa? – nici un șef de stat nu este de neînlocuit, oricât de multă putere ar deține, iar defetismul,alienarea și fatalismul reprezintă in asemenea situații cele mai nefirești opțiuni.

Înainte de orice, sunt convins că decizia de acceptare a României în UE a fost luată, în spatele unor uși foarte bine închise, de către un grup informal de lideri occidentali. Pentru că în momentul în care a început procesul de preaderare, România era o țară în care competitivitatea companiilor era de cinci (!) ori mai mică decât în UE, iar forța de muncă din agricultură era de 27 (!) de ori mai numeroasă decât în Europa Occidentală. Cu toate astea, România a fost acceptată aproape fără nici un fel de condiții la masa bogaților. Oare de ce? Datorită altruismului și al naivităţii decidenților? Sau poate datorită unor bairamuri cu miel la proțap și folcloriste? Dar toate astea nu mai contează acum. După intrarea în UE, România a înregistrat progrese notabile in ceea ce privește creșterea competitivității și a productivității factorilor de producție. Dar în aceeași măsură, intrarea României în UE a generat și numeroase efecte emergente: migrația forței de muncă calificate, declinul demografic, exacerbarea consumului și supracreditarea cererii pe piețele imobiliare.

 Cu toate acestea, cred că disfuncțiile pe care le-am menționat nu reprezintă factorii determinanți ai actualei crize economice, sociale și politice din România. Sunt convins că actuala criză a reprezintă o consecință mai ales a modului în care s-a derulat în România procesul de tranziție de la socialism la capitalism, ca să spun așa. În primul rând, cineva, se știe cine, a făcut tabula rasa cărțile funciare din Ardeal și din Banat, precum și a documentelor similare din Vechiul Regat care reglementau drepturi de proprietate funciară inalienabile. De aici a început dezastrul. Apoi, au fost privatizate intr-o manieră netransparentă, ca să folosesc un eufemism la modă, fostele întreprinderi socialiste. Mai mult, noii proprietari ai acestor active s-au trezit peste noapte împroprietăriți cu terenuri care fuseseră confiscate în mod abuziv de autoritățile comuniste. În sfârșit, pentru ca acest proces sui generis de oligarhizare și de plutocratizare a noilor instituții și organizații să fie desăvârșit, noua clasă politică, provenită în cea mai mare măsură din cea veche, a decis, în unanimitate, că în România nu este nevoie ca cei care realizează venituri din muncă sau din capital să depună anual la autoritatea fiscală o declarație de venit, o declarație care să permită monitorizarea legitimității averilor și a consumului. În schimb, această procedură fiscală devenită clasică în Occident a fost substituită cu instituții total nedemocratice gen DNA, ANI și așa mai departe…

În sfârșit, este evident că politica de austeritate fiscală și bugetară operaționalizată de Traian Băsescu și de Emil Boc în ultimii trei ani reprezintă, prin inadecvare și prin ineficiență, factorul determinant al actualei crize. Mai întâi trebuie subliniat că amputările de resurse umane și de costuri salariale din sectorul public al economiei, reducerea drastică a cheltuielilor bugetare destinate protecției sociale și creșterea aberantă a impozitelor directe – principalele politici publice impuse de Traian Băsescu, de Emil Boc si de oficialii FMI și UE – reprezintă inepții din toate punctele de vedere, inepții care au generat consecințe deosebit de grave: recesiune, șomaj, sărăcie endemică, supraîndatorare externă și lipsă de competitivitate. Astfel, în ultimii trei ani și-au pierdut locurile de muncă 845.000 de salariați din România, din care aproape 250.000 din sectorul public. Pe de altă parte, veniturile salariale ale salariaților din sectorul public al economiei românești s-au diminuat cu aproape 23%. În termeni nominali, deci, costurile salariale din sectorul public au scăzut în perioada menționată de la 12,384 miliarde euro, la 9,562 miliarde euro. În aceeași perioadă însă, deficitul bugetului consolidat al statului (guvern, autorități locale, pensii de stat, șomaj și sănătate) a scăzut, paradoxal, cu doar 1,599 miliarde euro; de la 6,732 miliarde euro în 2008, la 5,133 miliarde euro la sfârșitul anului trecut. Dar cum este posibil așa ceva? Să reduci cheltuielile de personal cu 2,822 miliarde euro și să reduci deficitul bugetar cu doar 1,599 miliarde euro? Iată deci în ce a constat reforma Băsescu – Boc – FMI – UE: curbe de sacrificiu impuse fraierilor (funcționarilor publici, militarilor, medicilor, profesorilor, pensionarilor, studenților, elevilor, copiilor de toate vârstele, celor bolnavi și celor care au o nevoie acută de protecție socială), pe de o parte, respectiv sifonări de resurse bugetare în contul băieților deștepți din proximitatea președinției, a executivului și a mai cine ştie cui. Datele prezentate în continuare reflectă foarte clar politica fiscală iresponsabilă impusă marii majorităţi a locuitorilor României de Traian Băsescu, de Emil Boc și de așa zișii experți ai FMI și UE.

 

	2008	2009	2010	2011
Produsul intern           brut nominal          ( miliarde euro )	139,765	118,196	124,059	131,528
Cheltuieli bugetare totale    ( % din PIB )	36,980	38,890	39,381	34,494
Cheltuieli de  personal                  ( % din PIB )	8,861	9,405	8,336	7,027
Deficit bugetar      ( % din PIB )	-4,817	-7,316	-6,543	-3,903

 

Din păcate, suferința și frustrarea fără precedent determinate de amputările bugetare menționate nu reprezintă singurele consecințe ale unei politicii fiscal – bugetare inepte, o politică impusă în mod iresponsabil de Traian Băsescu, de Emil Boc și de oficialii UE și FMI. Așa zisa reformă bugetară și structurală a autorităților de la București, de la Washington și de la Bruxelles a determinat, pe de o parte, creșterea aberantă a datoriei publice interne și externe, respectiv perpetuarea lipsei de competitivitate a majorității companiilor românești cu capital străin sau autohton, pe de altă parte. Astfel, deși deficitul de cont curent scăzut de la 11,635% din produsul intern brut nominal (PIB) în 2008, la 4,189% din PIB în 2009, la 4,305% din PIB în 2010 și la 4,491% din PIB în anul trecut, soldul datoriei publice interne a crescut în perioada menționată cu 3,065 miliarde euro, în timp ce soldul datoriei publice externe s-a majorat cu 21,732 miliarde euro. Dar de ce a fost nevoie de o asemenea supraîndatorare internă și externă, din moment ce deficitul de cont curent s-a redus semnificativ în ultimii trei ani? Ce s-a întâmplat cu cei aproape 25 de miliarde euro împrumutați in contul României de guvern și de BNR? Cine a sifonat acești bani care vor deveni un cadou otrăvit oferit cu cinism generațiilor viitoare de Traian Băsescu, de Emil Boc si de oficialii FMI și UE? Sunt întrebări legitime, nu? Îi rog pe cei care se îndoiesc de legitimitatea acestor interogații să analizeze cu atenție datele prezentate în continuare.

 

	Miliarde euro
	2008                 ( 31 decembrie )	2009                    ( 31 decembrie )	2010                   ( 31 decembrie )	2011                        ( 30 septembrie )
Datoria publică internă	6,905	8,706	9,774	9,970
Datoria publică externă	10,254	19,249	27,635	31,986
Datoria publică totală	17,159	27,955	37,409	41,956
Datoria privată externă	55,195	53,250	55,051	55,978
Datoria externă totală	72,354	81,205	92,460	97,934

 

Intr-adevăr, din datele precedente rezultă foarte clar inutilitatea și ineficacitatea majorării în numai trei ani a datoriei publice interne de la 6,905 miliarde euro, la 9,970 miliarde euro și a datoriei publice externe de la 10,254 miliarde euro, la 31,986 miliarde euro, în timp ce datoria privată externă a rămas aproape constantă. Dar cine ar putea să clarifice printr-un audit obiectiv aceste mari semne de întrebare? Curtea de conturi a României? Mă tem ca această instituție nu are prevăzută în fișa postului o asemenea jurisdicție. Agențiile americane de rating? Mă tem că și aceste instituții sunt prea mici pentru un război cu FMI-ul…

Înainte de a încheia această succintă cronică a ceea ce am putea denumi cei trei ani pierduți ai României, vreau să-l anunț pe această cale pe Traian Băsescu că soldul la 30 septembrie 2011 al datoriei publice externe a României nu era de 22 de miliarde de dolari, așa cum a afirmat la ultima sa conferință de presă, ci de aproape 32 de miliarde euro. Pentru că – nu-i așa? – datoria publică externă a României implică însumarea datoriei externe a Guvernului și a BNR-ului. Dar Traian Băsescu nu știe, probabil, că BNR-ul este o instituție publică și nu privată. Oare de ce nu știe președintele acest amănunt banal? O fi confundând oare fostul comandant de vapor BNR-ul cu FED-ul american? Ar fi bine să fie așa. Mă tem însă ca monumentala gafă prezidențială se datorează mai degrabă faptului că lui Traian Băsescu nu i-au prea plăcut în copilărie nici școala și nici profesorii…

 

Surse de date:

 

1. Ministerul Finanțelor Publice – Buletin MFP, http://www.mfinante.ro/

2. Banca Națională a României – Statistica datoriei externe, http://www.bnr.ro/

3. Institutul Național de Statistică, Anuarul statistic 2010, http://www.insse.ro/

4.Institutul Național de Statistică, Buletin Statistic Lunar, 10/2011, http://www.insse.ro/

5. IMF – World Economic Outlook Database Septembre 2011, http://www.imf.org/

6.Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/