Acasă Editorial Tristeţea duminicilor…

Tristeţea duminicilor…

DISTRIBUIȚI

Există o anumită nuanţă a vieţii de timişorean, cea care se vede cel mai bine duminica.  De la trepidaţia  cotidiană, de la alerta trăire, din  care abia mai ştim cum trăim,  uitând de noi, de dorinţele noastre  fragile,  duminica  are o nuanţă aproape stranie. Timişoara, cea care este ca un vulcan, de luni până vineri, devine, ciudat, mai ales duminica, o aşezare  tăcută, adesea tristă. Scările catedralei mitropolitane au devenit, de aproape două luni,  scena unor demersuri publice, revendicative. Argumentate, desigur, dar aproape bizar construite în opinia publică, pentru că de câteva săptămâni, ritmic,  pe scările catedralei, după Sfânta Liturghie, se petrece câte ceva. Scările sunt, acum, un fel de „Piaţa Universităţii”  din vremea lui Iliescu. Multă lume m-a întrebat: ce vrem? Am răspuns, în consonanţă cu ceea ce ştim cu toţii: cerem  ca mitropolitului Banatului  să i se redea drepturile  administrative,  iar mai recent, pe aceleaşi scări, i s-a cerut lui Băsescu să-şi ceară scuze Majestăţii Sale Regelui Mihai pentru  jignirile aduse. Este uşor de observat că acolo, pe scările catedralei, se întâmplă, la fel ca în romanele scrise de sud-americani, să se vadă aceiaşi oameni, care gândesc aproape la fel. Nu prin imitaţie, prin  echilibrul de valori. Sunt, mereu, aceleaşi feţe, senine sau revoltate, aceiaşi romantici, puţinii care au mai rămas  după  revoluţie, care nu se tem să vrea public schimbare. Chiar şi atunci când  pare utopic să o vrei. Hristos ne-a învăţat că dacă am avea credinţă cât o boabă de muştar, atunci, dacă  am porunci  muntelui să se rostogolească în mare, acesta ar  face-o. Şi trebuie să credem asta, pentru că muntele, ca semn  al forţei şi al semeţiei, rostogolindu-se, este exemplul energiei care poate transforma versanţii în „gropi  mariane” ale oceanelor lumii. Şi pe noi, în bulgări de vitalitate, fără oprire în van. Există, din acest punct de vedere, câteva  exemple. De la Timişoara a  pornit  revoluţia română,  de la Timişoara au  explodat  peste 1.000  de  premiere sau exclusivităţi, timişorenii au părut, mereu (nu ştiu de ce?)  mai excentrici  decât concetăţenii  lor, aici a fost mereu livada copacilor cu  frunze roşii, tot ca un paradox!  Acum avem, din nou, câteva noutăţi: aşteptăm  decizia Sfântului Sinod  din 21 iulie, zi în care se va reanaliza situaţia Mitropoliei Banatului, zi în care aşteptăm ca mitropolitul nostru să fie ceea ce este, de fapt, fără artificii penibil construite în jurul lui. Aşteptăm ca  Băsescu  să facă un gest faţă de MS Regele Mihai   al României, chiar dacă pare a fi utopic… Duminicile noastre cer să-şi schimbe culoarea şi cu ele culoarea oraşului din  care facem parte. De fapt, e limpede: a venit vremea schimbării!
 

Comentarii

comentarii