.jpg)
Există o anumită nuanţă a vieţii de timişorean, cea care se vede cel mai bine duminica. De la trepidaţia cotidiană, de la alerta trăire, din care abia mai ştim cum trăim, uitând de noi, de dorinţele noastre fragile, duminica are o nuanţă aproape stranie. Timişoara, cea care este ca un vulcan, de luni până vineri, devine, ciudat, mai ales duminica, o aşezare tăcută, adesea tristă. Scările catedralei mitropolitane au devenit, de aproape două luni, scena unor demersuri publice, revendicative. Argumentate, desigur, dar aproape bizar construite în opinia publică, pentru că de câteva săptămâni, ritmic, pe scările catedralei, după Sfânta Liturghie, se petrece câte ceva. Scările sunt, acum, un fel de „Piaţa Universităţii” din vremea lui Iliescu. Multă lume m-a întrebat: ce vrem? Am răspuns, în consonanţă cu ceea ce ştim cu toţii: cerem ca mitropolitului Banatului să i se redea drepturile administrative, iar mai recent, pe aceleaşi scări, i s-a cerut lui Băsescu să-şi ceară scuze Majestăţii Sale Regelui Mihai pentru jignirile aduse. Este uşor de observat că acolo, pe scările catedralei, se întâmplă, la fel ca în romanele scrise de sud-americani, să se vadă aceiaşi oameni, care gândesc aproape la fel. Nu prin imitaţie, prin echilibrul de valori. Sunt, mereu, aceleaşi feţe, senine sau revoltate, aceiaşi romantici, puţinii care au mai rămas după revoluţie, care nu se tem să vrea public schimbare. Chiar şi atunci când pare utopic să o vrei. Hristos ne-a învăţat că dacă am avea credinţă cât o boabă de muştar, atunci, dacă am porunci muntelui să se rostogolească în mare, acesta ar face-o. Şi trebuie să credem asta, pentru că muntele, ca semn al forţei şi al semeţiei, rostogolindu-se, este exemplul energiei care poate transforma versanţii în „gropi mariane” ale oceanelor lumii. Şi pe noi, în bulgări de vitalitate, fără oprire în van. Există, din acest punct de vedere, câteva exemple. De la Timişoara a pornit revoluţia română, de la Timişoara au explodat peste 1.000 de premiere sau exclusivităţi, timişorenii au părut, mereu (nu ştiu de ce?) mai excentrici decât concetăţenii lor, aici a fost mereu livada copacilor cu frunze roşii, tot ca un paradox! Acum avem, din nou, câteva noutăţi: aşteptăm decizia Sfântului Sinod din 21 iulie, zi în care se va reanaliza situaţia Mitropoliei Banatului, zi în care aşteptăm ca mitropolitul nostru să fie ceea ce este, de fapt, fără artificii penibil construite în jurul lui. Aşteptăm ca Băsescu să facă un gest faţă de MS Regele Mihai al României, chiar dacă pare a fi utopic… Duminicile noastre cer să-şi schimbe culoarea şi cu ele culoarea oraşului din care facem parte. De fapt, e limpede: a venit vremea schimbării!
