Acasă Eveniment Un mit spulberat: Pistoalele ultimului paşă de Timişoara nu sunt, de fapt,...

Un mit spulberat: Pistoalele ultimului paşă de Timişoara nu sunt, de fapt, ale lui

DISTRIBUIȚI

Armele au avut întotdeauna secrete. Mai mici, mai mari, depinde cine le-a ţinut în mână, la brâu, ascunse la piept sau în te miri ce loc. Secretele armelor însă sunt atât de bine ferecate încât greu se găseşte cineva să le desluşească taina. Iar arma rămâne rece şi nu-şi spune povestea decât celor care ştiu să o asculte… Muzeul Banatului din Timişoara deţine în colecţiile sale o serie de obiecte deosebit de valoroase, care au aparţinut, în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, unor personalităţi ale vieţii politice, culturale sau ştiinţifice reprezentative pentru istoria Europei Central-estice. Sabia principelui transilvănean Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), iataganul care i-a aparţinut liderului primei mişcări antiotomane sârbeşti din anii 1804-1813, Đorđe Petrović „Karađorđe“, fesul şi peruca generalului József Bem, comandantul trupelor revoluţionare maghiare din Transilvania (1848-1849), sabia baronului Johann Freiherr von Hiller, scrisori ale lui Traian Vuia, obiecte care i-au aparţinut lui Victor Vlad Delamarina etc. Însă nici unul din obiectele enumerate mai sus n-a născut atât de multe controverse precum cele două pistoale atribuite ultimului comandant otoman al cetăţii Timişoara, Mehmed Aga, cel care a semnat actul capitulării, la 13 octombrie 1716 şi a predat astfel cetatea în mâinile habsburgilor. În data de 17 octombrie 1716, garnizoana otomană părăsea Timişoara, îndreptându-se spre Belgrad, momentul reprezentând finalul perioadei turceşti din trecutul oraşului de pe Bega.

„Se zice că au aparţinut ultimului paşă de Timişoara, cel care a predat cetatea în anul 1716”

Primele semne de întrebare legate de autenticitatea pieselor au apărut încă din clipa intrării acestora în inventarul Societăţii Muzeale de Istorie şi Arheologie, în ianuarie 1903. Vargics Imre, donatorul celor două piese, susţinea faptul că pistoalele i-ar fi aparţinut ultimului paşă de Timişoara, însă acesta n-a putut niciodată dovedi acest lucru. Chiar în Registrul I de inventar al muzeului timişorean este menţionată următoarea observaţie: „având în vedere că sunt foarte frumos şi bogat ornamentate, probabil au aparţinut unui personaj important. Se zice că au aparţinut ultimului paşă de Timişoara, cel care a predat cetatea în anul 1716. Acest lucru este susţinut de Vargics I., care, de asemenea, a recunoscut că nu poate dovedi acest fapt”. Autenticitatea pistoalelor era pusă sub semnul întrebării încă din anul 1903…
   
Ultima dată au fost prezentate în 2010

Anii au trecut, iar evenimentele istorice majore care au intervenit în trecutul Timişoarei şi al Banatului, în perioada celor 140 de ani de existenţă ai muzeului, şi-au lăsat amprenta şi asupra acestei instituţii cultural-ştiinţifice de prim rang a regiunii, complicând în timp şi mai mult problema pistoalelor ultimului paşă. Cele două pistoale le redescoperim abia în Registrul IV al muzeului, din perioada postbelică, unde în dreptul a două pistoale cu cremene sunt trecute datele donatorului (în persoana lui Vargics Imre) şi informaţia referitoare la posibilitatea ca cele două piese să fi aparţinut ultimului paşă de Timişoara, din anul 1716. În contextul în care Registrul IV de evidenţă este şi documentul oficial al muzeului, la ora actuală, cele două piese au fost tratate ca atare. Ultima dată au fost prezentate în cadrul expoziţiei internaţionale „Timişoara – Mica Vienă de pe Bega”, de la Ulm (Germania), în primăvara anului 2010.

Studiul a durat un an

Studiul celor doi cercetători şi pasionaţi de arme în legătură cu problematica celor două pistoale a debutat în urmă cu aproximativ un an, cu ocazia cercetărilor întreprinse asupra vechilor evidenţe ale muzeului. Cine sunt cei doi care s-au aplecat asupra acestui studiu? Zoran Markov, muzeograf la Muzeul Banatului din Timişoara şi Sergiu Galiş – colaborator al Muzeului. Cei doi au reuşit, prin cercetări amănunţite, să spulbere un mit şi să demonstreze că pistoalele ce îi erau atribuite paşei nu sunt, de fapt, ale lui… „Cercetarea noastră a avut ca principal scop identificarea armelor de foc din colecţia veche şi a donatorilor acestor piese, în vederea realizării catalogului armelor de foc portative din colecţia Muzeului Banatului Timişoara. Primul semn de întrebare a venit odată cu descoperirea şi analizarea descrierilor făcute celor două pistoale în registrul vechi maghiar, în momentul intrării pieselor în proprietatea Societăţii Muzeale. Descrierile nu coincideau deloc cu cele două piese considerate astăzi a fi donaţiile lui Vargics Imre. O analiză atentă asupra vechilor descrieri de la 1903 naşte un mare semn de întrebare vis-a-vis de corecta identificare a celor două pistoale, în perioada postbelică; din acest moment începe cercetarea noastră legată de această problematică”, declară cei care au descoperit adevărata identitate a pistoalelor şi au spulberat mitul…

„Cele două pistoale nu sunt identice, mai mult, provin din ateliere total diferite”

La poziţia numărul 1859 din Registrul I (antebelic) al Muzeului Banatului Timişoara (MBT) apare donaţia lui Vargics Imre, din anul 1903, referitoare la pistoalele în cauză. Descrierile celor două piese conţin date deosebit de importante: „Pistoalele sunt complet identice. Mânerul este din lemn de culoare închisă, frumos sculptat. Ţevile pistoalelor au o lungime de 0,33 m, împreună cu patul armelor au o lungime totală de 0,57 m. Atât mânerul, cât şi ţeava sunt acoperite cu plăcuţe ornamentale din cupru. Mânerul unuia este rupt, dar este ţinut de restul pistolului de placa din cupru”. Din această descriere reiese limpede faptul că cele două piese indicate de registrul actual al instituţiei nu corespund descrierilor originale din anul 1903. „Analizând piesele, care, conform documentaţiei postbelice, figurează ca fiind donate de Vargics Imre, vom constata următoarele neconcordanţe: cele două pistoale nu sunt identice, mai mult, provin din ateliere total diferite, elementele din lemn ale unuia nu sunt de culoare închisă, nici unul din cele două pistoale nu prezintă rupturi/fisuri ale mânerului, dimensiunile nu coincid cu cele originale. Mai mult, analizând pistoalele din perspectiva ultimelor date oferite de literatura de specialitate, constatăm faptul că una din piese (nr. inv. 3062) este de producţie occidentală, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care ulterior a fost „cosmetizată” în Balcani, după gustul oriental al posesorului, iar cel de-al doilea pistol (nr. inv. 3065) este chiar mai târziu, fiind realizat în Balcani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pistolul fiind cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „kubura pećanka“”, trag concluzia cei doi specialişti în arme.

„Cele două piese sunt caracteristice pistoalelor purtate în trecut de înalţii demnitari otomani”

Dar care sunt în realitate cele două pistoale donate de Vargics Imre, în ianuarie 1903? Toate pistoalele cu cremene din colecţia muzeului (aproximativ 45 de piese) au fost analizate, măsurate şi comparate cu descrierea donaţiei din anul 1903. În cele din urmă a fost identificată o pereche de pistoale cu cremene ce prezintă următoarele caracteristici: sunt identice, fiind realizate ca şi pereche de pistoale, elementele din lemn ale armelor sunt de culoare închisă şi prezintă o ornamentaţie deosebit de bogată (prin sculptură şi incrustaţie), lungimea ţevilor este de 0,33 m (fiind singurele pistoale din colecţie ale căror ţevi prezintă această lungime), iar lungimea totală a pieselor, măsurate de-a lungul mânerului, indică o lungime de 0,57 m. Mai mult, unul din pistoale prezintă urmele unei rupturi perpendiculare pe lungimea mânerului, partea inferioară a acestuia fiind ţinută de restul pistolului datorită plăcuţelor ornamentale (mânerul a fost ulterior restaurat, fiind astăzi lipit, însă urmele rupturii sunt vizibile). Singurul element ce nu corespunde vechii descrieri este legat de metalul plăcuţelor decorative. În descrieri apare ca fiind cupru, în realitate este un aliaj metalic de culoare alb-gălbui. „Acest fapt însă nu poate pune sub semnul întrebării identificarea noastră, în contextul în care multe din pistoalele descrise în vechile evidenţe ca având elemente din cupru s-au dovedit în realitate a fi din alamă, bronz, alpaca etc. În aceste condiţii, putem afirma cu siguranţă că pistoalele identificate în depozitele muzeului (nr. inv. 3102 şi nr. inv. 3134) sunt într-adevăr cele donate, în ianuarie 1903, de fostul deputat Vargics Imre. Cele două piese sunt caracteristice pistoalelor purtate în trecut de înalţii demnitari otomani. Sunt pistoale masive de cobur („kubure”), purtate în pereche, cu un decor deosebit de bogat şi variat: elementele din lemn sunt sculptate pe întreaga suprafaţă, incrustaţiile cu argint sunt prezente atât pe mâner, cât şi pe uluc, ţevile sunt basoreliefate şi gravate cu motive vegetale, acelaşi decor fiind vizibil şi pe celelalte elemente metalice ale pistoalelor. Astăzi, pistoalele nu se prezintă într-o stare de conservare deosebită. Dacă una din piese poate fi readusă la frumuseţea de odinioară (îi lipseşte doar cocoşul port-cremene), cealaltă a fost, la un moment dat, curăţată prin procedee chimice, acest lucru lăsând urme vizibile asupra componentelor armei. Cel de-al doilea pistol prezintă şi numeroase elemente lipsă, cum ar fi gulerul metalic decorativ de pe ţeavă şi uluc, blazonul metalic de pe partea superioară a mânerului sau contraplatina”, spun căutătorii prin colbul istoriei cu miros de praf de puşcă.

Piesele donate de Vargics sunt pistoale mult mai târzii faţă de momentul istoric – octombrie 1716

Dar… corespund aceste pistoale primelor decenii ale secolului al XVIII-lea? „În conformitate cu literatura de specialitate din domeniul pistoalelor cu cremene europene, răspunsul este un NU categoric. Presupunerea noastră, conform căreia piesele donate de Vargics sunt pistoale mult mai târzii faţă de momentul istoric – octombrie 1716, a fost confirmată şi de colegii de la Muzeul Militar din Belgrad, în ale căror colecţii apar numeroase astfel de pistoale. În ceea ce priveşte locul de origine al celor două piese, propunerea noastră are în vedere posibilitatea ca pistoalele să fi fost realizate în atelierele din Nordul Italiei (posibil Brescia), la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului următor, fiind produse special pentru exportul în Imperiul Otoman, mai exact în Peninsula Balcanică. Această ipoteză se bazează pe mai multe elemente: decorul foarte bogat şi complex al tuturor elementelor metalice, sculptura deosebită a mânerului şi ulucului, mecanismul de calitate superioară etc. Astfel de pistoale se păstrează astăzi la Muzeul din Sisak, Croaţia”.

„Cu siguranţă n-au aparţinut ultimului paşă de Timişoara”

Cei de la Muzeul Militar din Belgrad propun ca centru de producţie al pistoalelor atelierele armurierilor din Peć (Metohija) din prima jumătate a secolului al XIX-lea, renumite pentru armele realizate după modelul celor italiene de secol XVIII. Este dificil de precizat, chiar imposibil dacă armurierii albanezi de la Peć confecţionau toate elementele pistoalelor pe plan local sau doar asamblau diferitele componente provenite din import. „Pistoalele în legătură cu a căror origine avea rezerve chiar custodele muzeului, în anul 1903, dr. Berkeszi István, se dovedesc a fi, din punct de vedere cronologic, mai târzii cu cel puţin două treimi de secol faţă de momentul predării Cetăţii Timişoara. Această concluzie nu scoate din calcul faptul că pistoalele ar fi fost cândva proprietatea unui demnitar otoman de rang înalt, deoarece au toate premisele în acest sens; însă, cu siguranţă, n-au aparţinut ultimului paşă de Timişoara, de la începutul secolului al XVIII-lea. Astfel, povestea pistoalelor ultimului paşă de Timişoara devine o legendă a muzeului bănăţean”, spun cercetătorii.
   
Vargics Imre a fost cel mai căutat consilier juridic al moşierimii din Ungaria de Sud (Banat)

Vargics Imre s-a născut la Timişoara, în anul 1834. Tatăl său a fost un medic cu o reputaţie foarte bună. În anul 1848, la vârsta de 14 ani (era în acel moment în clasa a V-a de gimnaziu), împreună cu mai mulţi prieteni s-a înrolat în cadrul trupelor de honvezi maghiari, luptând în rândurile acestora până la sfârşitul revoluţiei. În anul 1849 îşi reia studiile, continuând gimnaziul la Szeged. Studiază apoi dreptul la Oradea şi Budapesta, unde obţine diploma de doctor şi avocat. Timp de două decenii a fost cel mai căutat consilier juridic al moşierimii din Ungaria de Sud (Banat), jucând un rol foarte important în viaţa publică a comitatului Timiş şi a oraşului Timişoara. În anul 1872 este ales deputat naţional în Parlamentul de la Budapesta, în circumscripţia oraşului Timişoara, fiind reales în anul 1878 în circumscripţia electorală Rittberg (Végvár). A fost membru al partidului lui Ferenc Deák. A fost vicepreşedinte al Partidului Liberal, mai bine de zece ani. În tinereţe a activat ca poet, iar mai târziu ca publicist, jurist, om politic. Spre sfârşitul vieţii s-a retras la domeniul său de la Sinersig (comitatul Timiş). A decedat la data de 25 noiembrie 1904, în oraşul său natal, Timişoara.

 

Comentarii

comentarii