Timișoara are un trecut ascuns în legende seculare adevărate, de descoperit pentru turiștii anului 2021, când va avea statutul de Capitală Europeană a Culturii, iar tocmai de aceea oamenii de cultură ai cetății au întocmit deja trasee turistice tematice pe parcursul cărora vizitatorii vor fi fascinați să afle că pășesc pe locuri pe care altădată pasul era purtat de bărci sau că în spatele ferestrelor închise dăinuie povești de dragoste sau idei care ”din nimic au creat o lume nouă”.
Piața Libertății
Spre exemplu, foarte puțini, chiar și dintre timișoreni, cunosc faptul că în Biserica Piaristă, care are și o mănăstire, împărăteasa Maria Tereza a participat la o mesă, iar în anul 1809, când Napoleon intra în Viena, Coroana Sfântului Imperiu a fost adusă de la Viena și ascunsă în subsolul acestei biserici.
Biserica Piaristă
Și deși este cunoscută ca Mica Vienă, Timișoara a fost o provocare dintotdeauna, așa cum spunea unul dintre cronicarii turci din Evul Mediua: ”este cea mai frumoasă cetate din Transilvania, este superbă, râvnită, este o fortăreață foarte înstărită, de necucerit. Nu știu cine va îndrăzni să o cucerească vreodată. Curg apele de-a lungul ei, în interiorul ei și în jurul ei. Este o cetate minunată”. Într-adevăr, cetatea Timișoarei nu a putut fi cucerită, în ciuda deselor atacuri și asedii, decât de două ori — de otomani în 1552 și mai apoi de habsburgi în anul 1716.
Alături de istoricul Ioan Hațegan, muzicologul Luciana Ianculescu derulează proiectul ”Descoperă Timișoara”, care dă culoare spațiilor cetății prin poveștile ce vor fi publicate în curând într-un volum dedicat orașului și personalităților marcante care au trecut pe aici și au lăsat în urmă amintiri ce nu au fost șterse de istorie.
Începem călătoria din punctul de origine a orașului de astăzi, unde se află cea mai veche clădire din oraș, Castelul Huniade (secolul XIV), care adăpostește Muzeul Național al Banatului.
”Poveștile din spatele ferestrelor închise, care nu se spun sau se spun mai puțin, dau farmecul acestei cetăți”, afirmă, pentru AGERPRES, Luciana Ianculescu. Ea își propune să explice tuturor mozaicul cultural al Timișoarei, de la starea geografică de mlaștină la orașul modern de azi.
Biserica Sfânta Ecaterina
”În anul 1307 vine aici pentru prima dată regele Carol Robert de Anjou, a văzut partea colinară a locului, singurul unde nu era apă și a spus ‘aici am să ridic un castel și o să stau’. În 1317 vine cu întreaga familie și cu dieta sa de la Budapesta și se stabilește aici, în parterul Castelului Huniade, care nu avea etaj, acesta fiind construit ulterior de Iancu de Hunedoara. De aici a condus de Anjou destinele imperiului timp de 12 ani. A avut un destin dramatic, i-a murit soția, Ecaterina, răpusă de maladiile vremii, în amintirea căreia a ridicat biserica Sfânta Ecaterina, retrasă, cu o mănăstire în spatele clădirii, pe cea mai ciudată stradă din Timișoara”, povestește Luciana Ianculescu.
Ecaterina a fost una dintre cele trei soții ale lui Carol Robert de Anjou, una a avut 15 ani, alta 12 ani, iar a treia, 17 ani. În memoria ei s-a ridicat și o statuie superbă, care a ajuns și a rămas și azi în Cimitirul Eroilor.
Castelul Huniade
Castelul Huniade a fost apoi distrus parțial de un cutremur, iar în 1443 Iancu de Hunedoara, care era ban de Severin, voievod al Transilvaniei și regent ales al Ungariei s-a stabilit aici cu familia, unde a rămas timp de 9 ani. În castel se construiesc Sala Cavalerilor, Sala de Marmură. După moartea lui, familia a avut alte nenorociri și deși soției sale i s-a promis că va fi ajutată chiar de fratele ei, a fost trădată. Iancu de Hunedoara a avut doi copii, unul a fost otrăvit, dar Mateiaș scapă și fiind foarte bun strateg, ajunge rege al Ungariei, relatează Luciana Ianculescu.
Asupra fortăreței vor urma mai multe încercări eșuate de asediere, fiind foarte bine păzită de trei rânduri de valuri de pământ despărțite de șanțuri cu apă de doi metri adâncime, dar și de podurile cu scripeți de la intrare, care se ridicau la ora 20,00, iar dacă nu te grăbeai să intri în cetate la anunțul paznicului de ridicarea podului și închiderea porții, rămâneai în afara zidurilor. Permanent, cetatea era supravegheată de tunarii retrași ochilor lumii, stabiliți sus, în spatele crenelurilor.
În vara anului 1552, Timișoara își va pierde libertatea și toate valorile creștine, fiind cucerită de otomanii ajutați de Tomony, trădătorul comandantului cetății, Losonczy, iar istoria se transformă în poveste pentru vizitatorii de azi.
”În cetate erau șase mii de suflete. Primul atac asupra cetății are loc de la foarte mare distanță, din satul Becicherecu Mic. Se încearcă o spărtură în zidurile Palanca (cartier al Timișoarei de azi, Mehala) care reușește după mai multe încercări. Scopul turcilor era viclean, să lase cetatea fără apă și au bombardat turnul de apă, din apropierea castelului. Viețile oamenilor din cetate începeau să fie secerate de seceta verii și lipsa de apă, dar Losonczy era hotărât să nu cedeze garnizoana turcilor nici cu prețul vieții. După două săptămâni, când populația s-a înjumătățit, a ridicat steagul alb și a recunoscut înfrângerea.
Scena s-a întâmplat în Piața Unirii, iar prețul a fost mare. De-o parte și de alta s-au așezat Losonzy cu garnizoana, cărora li s-a promis de turci că vor fi lăsați să plece, iar de cealaltă parte erau turcii. S-a semnat tratatul și trebuia să se predea cheia, dar turcii au făcut un gest pe care Losonczy l-a observat: omul lui, Tomony, care ținea spada cea mare de luptă, a dispărut. Atunci și-a dat seama că era vorba despre trădare. Când a văzut că este trădat, și-a scos sabia cea mică din teacă și a spus: ‘Dacă aș fi știut că nu vă puteți ține de cuvânt, nu aș fi predat cetatea. Nici 1.000 de capete de-ale voastre nu merită o piatră din această cetate’. A fost decapitat, capul a fost umplut cu paie și trimis la Istanbul (…) Întregul popor din cetatea Timișoarei a fost îngenunchiat.
Din 1552, absolut tot ce a fost biserică și ce am avut noi aici creștin, a fost distrus, s-au ridicat geamii foarte multe, am avut opt moschei, nu s-a mai mers pe cultura creștină, ci pe cea otomană”, detaliază Luciana Ianculescu.
Din acea perioadă foarte grea pentru populație, a lui Eger Hainul, pe actuala clădire a Primăriei Vechi (Facultatea de Muzică, azi, n.r.), se mai păstrează o placă de marmură cu o inscripție în limba turcă, care face referire la faptul că ”Această baie a fost ridicată în vremurile de groază, sub Ibrahim Ehan”. Două băi turcești au fost descoperite în urmă cu trei ani, de arheologii timișoreni, în această piață.
Timp de 164 de ani, Timișoara rămâne vilayet turcesc, cu execuții lunare ale civililor care dădeau dovadă de nesupunere. ”Ce au adus bun turcii? Navigația pe râu, pentru comerț cu mărfuri și așa au dezvoltat transportul pe apă. Au încercat să asaneze cetatea, pentru că era mlaștină peste tot. Pe strada Alba Iulia (între Piața Operei și cea a Libertății, n.r.) de exemplu, se circula cu barca. Ei au pus podele”, spune Ianculescu.
Cucerirea de către habsburgi a Timișoarei, în toamna anului 1716, a fost foarte grea, prințul Eugeniu de Savoya reușind să ocupe cetatea după foarte multe lupte, decisiv fiind tirul continuu de 24 de ore al celor 43 de tunuri care au spulberat cortul otoman, iar turcii au ridicat steagul alb și au plecat în fugă. De atunci a rămas o legendă potrivit căreia tot aurul otomanilor ar fi fost aruncat în ”fântâna turcului” din Timișoara.
Intrăm astfel în ”Occidentul de la marginea Orientului”, începe înflorirea, pentru că vin habsburgii care aduc cu ei noi stiluri de cultură, de educație, de cunoaștere, se dărâmă geamiile și moscheile, se construiesc biserici, Primăria Veche a primarului Solderer, se construiește și Primăria Rasciană (actualul Liceu ”N. Lenau”) pentru români și pentru sârbi.
Cetatea eliberată i-a dedicat principelui o piață, a Prințului Eugeniu, actuală a Libertății, iar povestea pătrunde de această dată în universul lui de Savoya, descoperindu-ne cum a ajuns acesta la Timișoara și pe mâinile cui a lăsat cetatea după ce a plecat în alte bătălii.
”Prințul era mic de statură, părinții voiau să-l facă preot, el nu a vrut, s-a dus la Curtea lui Ludovic al XIV-lea și i-a spus că vrea să intre în armată. Ludovic nu l-a primit și s-a dus la habsburgi care l-au testat, au văzut că e bătăios, cu tradiție în familie, intră aici, dovedește o inteligență războinică fantastică, un curaj nebun, a avut 27 de bătălii câștigate, rănit de 13 ori, dispărut de mai multe ori, dar regăsit de fiecare dată, cucerește Petrovaradin și apoi Timișoara. Orașul l-a primit cu bucurie, i s-a cântat și un Te Deum, dar nu a stat mult aici. Și-a lăsat în locul lui omul de încredere, pe generalul de armată Florimund de Mercy, care venea tot dintr-o familie de luptători.
Mercy își face în primul rând o hartă și când vede situația geografică, câte mlaștini, râuri, bălți, brațe de apă, se îngrozește, dar acționează imediat. Aduce oameni din Imperiu, începe să asaneze, să închidă brațele râurilor, pune piloni. S-a îngrijit să avem o fundație sănătoasă și serioasă care să reziste la construcții. Din acea perioadă au rămas cei peste 1.100 de piloni din lemn peste care s-a turnat ulterior un strat de cinci metri de beton, bază pe care s-a ridicat în veacul XX Catedrala Mitropolitană. Pentru a construi avea nevoie de bani și a început cu manufacturile. De atunci avem cartierul Fabric, pentru că acolo au fost manufacturile”, relatează Luciana Ianculescu.
Timișoara a fost renumită prin manufactura de mătase, iar plantațiile de duzi se întindeau din cetate până în comuna Orțișoara, la 30 km de oraș, pentru creșterea viermilor de mătasă. Dacă cineva îndrăznea să taie un dud, îl plătea cu capul. Astfel ”drumul mătăsii” imperiale începea în Timișoara.
”Mătasea de aici ajungea la Viena, unde doamnele de la Curtea Vienei erau îmbrăcate în toalete de mătase făcute la Timișoara, pe vremea lui Mercy, la 1723. Azi mai avem și o stradă a Mătăsarilor și cu un cimitir al mătăsarilor, unde au stat coloniștii care se ocupau doar cu această îndeletnicire. Însăși Împărăteasa Ștefania îmbrăca rochii din mătase fabricată doar la Timișoara. La fel, regina Maria. Aceste manufacturi dezvoltă foarte mult orașul, care crește, capătă o altă structură”, explică Ianculescu.
Odată cu construirea primei clădiri cu două etaje, în zona Fabric, apar și intrigile picante, ”bătălia” dându-se între frații Carol și Ludovic Kuncz, care au ridicat clădirea, și restul plebei. Conflictul s-a stins doar după cumpărarea clădirii de către un arhiduce de la Viena.
”Contele de Mercy nu a fost căsătorit niciodată, fiind un militar adevărat, dăruit muncii, iar în 1734, când are loc bătălia de la Parma, i se cere ajutorul imperios, lasă aici totul în grija unui alt general și pleacă. Dar lucrurile erau deja așezate în Timișoara și începe dezvoltarea orașului”, dezvăluie Luciana Ianculescu.
Anul 1849 a adus Timișoarei un superb monument arhitectonic, Statuia Fidelității din partea împăratului Franz Iosif, în semn de recunoștință pentru faptul că revoluționarii maghiari nu au reușit să se impună în cetatea incendiată, aceștia fiind învinși de austrieci.
”107 zile a durat atacul de la Revoluția din 1849, în Casa Franciscană se mai păstrează obuzul, ‘semn în inima cetății’. Au venit din Pădurea Verde, printre ei a fost și poetul Sandor Petofi, a avut loc bătălia cumplită aici, ungurii au fost învinși și au rămas austriecii. De atunci, această piață își capătă numele de Piața Libertății, iar în semn de recunoștință, împăratul donează Timișoarei Statuia Fidelității, care a fost vandalizată și zace în cimitir”, mai spune Ianculescu. (sursa: Agerpres)
