E dureros ceea ce se întâmplă acum în lumea caricaturii. Fac parte dintre aceia care se nasc caricaturiști, colegii de breasla de la Paris au și au murit ca atare, cu creionul în mână. Francezii au stil aparte, o abordare curajoasă, chiar brutală a subiectelor, dar după atentatul de la Charles Hebdo, satira și caricatura franceză cred că se află la o răscruce de drumuri.
Noi, caricaturiștii din Estul Europei, cei care am avut de-a face cu cenzură, suntem parcă mai maturi în exprimare decât cei din cultura vestică, Franța și Belgia având o rezistență mai mare la ,,durere”, caricaturiștii lor ating fără menajamente nervul dureros al cititorului de imagine. Noi, cei din est, lăsăm loc ca ideea transmisă să se formeze ca imagine în mintea privitorului, nu șocăm oferind hrană deja digerată și cred că pe termen lung vom câștiga în continuare încrederea cititorilor.
În Statele Unite un cotidian din Florida și-a suspendat deja rubrica de caricatură, caricaturistul s-a declarat ”Je suis Charlie”. Mă întreb ce se va întâmpla în Franța? Și eu am avut parte de experiențe neplăcute de acest gen când rubrica de caricatură pe care o susțineam la un cotidian a fost anulată din motive economice. Imediat după Revoluție am editat cu alți trei colegi caricaturiști un săptămânal de umor care se numea ”Strada”. Am avut parte de reacții neașteptate din partea cititorilor. Am ajuns pe drumul care ne-a dus la faliment după ce am publicat pe copertă caricatura carismaticului personaj cu zâmbet larg, asta după ,,mineriadă”, când o mare parte din tiraj a fost smulsă din toneta distribuitorului și aruncată în cuptorul unui utilaj care era folosit la asfaltarea bulevardului din centrul orașului care atunci era muncitoresc, Reșița.
În 2010 am avut ocazia să particip la un program cu un stand de carte creștină cu ocazia începerii anului universitar în marile centre universitare ale Parisului. Eu aveam expuse caricaturi și făceam portrete doritorilor. Majoritatea celor care interacționau cu noi erau musulmani, care efectiv râdeau de noi și de inițiativa noastră. Câțiva dintre liderii lor ne-au spus atunci că în 20 de ani Franța va fi majoritar țară musulmană. Nu s-au manifestat violent și erau foarte siguri pe ei. Nu s-au simțit ofensați de caricaturile pe care le aveam expuse, care nu atacau credința lor, dar promovau creștinismul. Mă întreb dacă ei sunt siguri de victoria ideologiei și religiei lor în spațiul vest european, epurarea, uciderea caricaturiștilor e o alta etapă a planului lor, sau o greșeala făcută din aroganța dată de aceeași siguranță a câștigării teritoriului
De peste 35 de ani particip la concursuri de caricatură si public caricatură și bandă desenată. Am avut ocazia să lucrez în redacții ale publicațiilor cotidiene și periodice, am stat alături de jurii naționale și internaționale și organizatori de concursuri și saloane de caricatură, am participat la ateliere de lucru alături de caricaturiști de pe întregul mapamond. Astfel am avut ocazia să remarc impactul acestui mod de transmitere a ideilor. Puterea de sinteză a caricaturii face ca mesajul să ajungă rapid la cititor și să rămână în subconștient. Asemenea unei imagini cu nuditate, caricatura se fixează pe retină. Caricatura este un vehicul de transport rapid și de depozitare a ideilor către cititor.
Coordonarea și susținerea unei idei sau ideologii se poate face în modul cel mai eficient folosind caricatura. Comuniștii au folosit acest vehicul având diferite moduri de a intra în contact cu cititorul. În perioada comunistă am fost pentru un timp angajat ca grafician la atelierul de design al unei fabricii. Aveam ca sarcină constantă sa actualizez acel panou expus în curtea fabricii, pe artera de circulație, numit ”Gazeta de perete”. Sistemul inventat de propagandiști se numea ,,Cântarea României” și era piramidal, exista un concurs al ”Gazetelor de perete” care începea la nivel de fabrică, apoi se desfășura între fabrici, ajungând la minister, apoi se edita o broșură sau caricaturile se publicau în tiraje de masă. Sistemele totalitare sunt conștiente de forța caricaturii, faptul mi-a fost confirmat de discuțiile pe care le-am avut cu reprezentanți ai asociațiilor de caricatură din țări musulmane unde sistemele totalitare sunt bine reprezentate.
În prezent, când nu sunt mulți oameni care citesc, chiar dacă au instrucția necesara, cu atât mai mult în țările afectate de analfabetism, caricatura e cea mai folosită platformă pentru transmiterea ideilor și mesajelor care până la urma vor forma un caracter. Prin manipulare sau scoatere din context caricatura produce reacții violente. Am observat în cei 35 de ani de participare la concursuri de caricatura faptul că cei mai mulți bani care se dau ca premii vin din zona țărilor musulmane. Iranul, Siria, Turcia… mai nou Macedonia, au situri extrem de profesionale pentru promovarea caricaturii. Caricaturiștii știu asta iar cei care vor bani știu ce să promoveze prin desenele lor și câștigă. Așa că atât gloanțele cât și banii pleacă masiv din aceeași sursă.
La Paris au foști uciși oameni, chiar dacă erau caricaturiști. Teroriștii erau musulmani. Nimic nu justifica fapta lor. Și totusi… O ciudată asociere cu teroriștii, cel puțin la nivelul minții s-a cuibărit în unii dintre noi, care nu suntem musulmani. Nu e etic să evaluăm pe cineva după criterii de care acesta nu are habar, sau nu le considera valori. Caricaturiștii francezi trăiesc într-o lume atee, umorul promovat în zona lor de trăire este unul vulgar, cu referințe sexuale în special, crud, nemilos dar pentru că au existat cititori s-a ajuns la modul brutal în care a fost caricaturizata divinitatea. Satira, până la urmă, prezintă grotesc comportamente și devieri cu intenția de a provoca, a provoca o schimbare care ar trebui să fie înspre bine. Ar trebui ca din această tristă experiență să înțelegem că satira are efect, să nu o excludem pe viitor din câmpul nostru vizual, ci să o folosim spre schimbarea înspre bine.
Pe Charles Wolinski am avut ocazia să-l întâlnesc de mai multe ori la diferite concursuri de caricatură, unde de obicei prezida juriul. La întâlnirile de la Centrul permanent al caricaturii de la St Just le Martel unde ne adunăm anual peste 100 de caricaturiști din toată lumea, era aproape imposibil să te apropi de elita din care făcea parte Wolinski. Când apăreau cu solemnitate printre noi ”granzii” caricaturii, urmăream reacția lor în dreptul panoului unde fiecare aveam expuse caricaturi. Despărțiți însă, cum îi puteai întâlni la alte concursuri de caricatură, maeștrii deveneau mai umani și, cât de cât, comunicativi. La Portocartoon, în Portugalia, Wolinski era prezent în ultimii 7 ani ca și președinte al juriului, iar eu am fost în aceeași perioadă invitat special pentru Fiesta de caricatura live, așa că, în anturaj restâns, am avut ocazia să vorbim. Știa puține despre România, fusese în tinerețe la București unde avea un prieten pictor, de origine poloneză. Adoptase stilul de viață parizian și se declara un ”om de viață”. Era echilibrat în viața de fiecare zi, doar în desen explodă în lumea exceselor senzuale. Wolinski era nedespărțit de caietul de schițe, surprindea aspecte de viață, crochiuri, și apoi le aranja în casete tip bandă desenată unde personajele se mișcau lejer și conversau inteligent. Temele de viață desenate de el sunt șocante, dar el avea curajul să aducă la lumina zone pe care mulți dintre noi le avem în oniricul nostru, dar le camuflăm cu falsă pudoare. Adevărate story board-uri, caricaturile maestrului aveau toate picanteriile care ar face să roșească până și un marinar, dar nu aveau nimic de-a face cu blasfemia, caricaturizarea sacrului.
Cineva remarca postând o imagine pe mediile de comunicare a internetului, că problema cerșetorilor români a trecut acum pe locul doi în Franța. Un lucru straniu ce se poate observa la Paris sau în alte mari orașe vest europene, este absenta cerșetorilor ruși. Cum mâna întinsă trebuie să spună o poveste, auzi multe referințe geografice dar nici una referitoare la ”maica Russia”. Se pare că apariția vreunui compatriot al Țarului la colț de stradă în încercarea de a practica acest mod de a câștiga bani, este țintita prin luneta serviciilor secrete din țara lor. Libertatea unora se pare că nu poate fi nici măcar umbrită de libertatea altora.
Va dispare oare curajul din caricatură franceza? Va dispare spațiul de publicare a caricaturii incisive?
Opțiunile s-au tranșat; Ești sau nu ești Charlie?
Radu Clețiu, semnează caricatura cu pseudonimul CLEAR și este prezent de peste 10 ani la întâlnirile caricaturiștilor din Franța. De 4 ani este membru al Asociației caricaturiștilor francezi FECO Franța. Este președintele FECO Vest România (FEderation of Cartoonists Organization).
