.jpg)
A fost odată o faimoasă proclamaţie: Proclamaţia de la Timişoara. Nu atât faima sa e importantă, cât faptul că un punct al Proclamaţiei a fost, o vreme, un amar de vreme, onoarea Timişoarei, speranţa Pieţei Universităţii şi marea şansă, din nefericire ratată, a acestei ţări.
E vorba, bineînţeles, de punctul 8.
Acesta cerea ca foştii membri ai nomenclaturii purpurii să fie ţinuţi departe, un număr de legislaturi, de posturile de comandă ale unei ţări abia ieşite din bezna „anilor lumină”, la care ei contribuiseră din plin. Autorii neuitatei Proclamaţii citite, într-o zi de martie ploioasă, dar surâzătoare, vorbeau din inima unui oraş în doliu, dintr-un balcon eroic şi, astăzi, legendar, din Piaţa devenită a Victoriei graţie jertfei unor timişoreni tot mai uitaţi, în timp ce punctul 8 rămâne o tot mai palidă aducere aminte. Şi, totuşi, câţiva au plătit pentru acesta, cu sânge-n două mineriade succesive; sau, cel puţin, l-au susţinut din plin în toate mitingurile îndelungi ale acelor vremi aurorale. Nu şi Deocamdată-Suspendatul, ce nici nu cred că ştie, că mai ştie, dacă va fi ştiut vreodată, ce e cu punctul ăsta, 8. El, ca şi foarte mulţi, mult prea mulţi alţii, a deţinut, şi după ’89, funcţii publice, mereu mai importante. Sau, oare, Deocamdată-Suspendatul nu va fi fost, şi el, brav nomenclaturist, – la Anvers, de pildă, sub Nicolae-Vodă, fiind, numai, un onest turist?… Trist, chiar jalnic, şi incomprehensibil e faptul că o parte dintre noi au trecut, cu arme şi bagaje, de partea unuia ce, dacă punctul 8 ar fi fost pus în practică atunci, ar fi azi, probabil, un pensionar Navrom. Dacă, după Zaharia Stancu, li se punea botniţă, pe vremuri, culegătorilor de struguri, nouă ni se pune… votniţă, pesemne, când vrem să introducem votu-n urnă. Or, dragostea fanatică, adică oarbă, pentru Deocamdată-Suspendatul, a unora ce, altădată, fuseseră – nu toţi, dar mulţi – adepţii justiţiarei Proclamaţii, mă face să spun la modul tragicomic: „Adio, Punct 8: te-am mâncat copt!”.
