La Anina, în Caraș-Severin, mina e închisă. Mineritul a reprezentat sute de ani singura posibilitate oarecum substanţială de venit pentru locuitorii orășelului montan. De altfel, însăşi naşterea localităţii a avut drept mamă, tată şi…moaşă mineritul. Lucrările de închidere a minei au costat, într-o primă etapă, patru milioane de lei, alocați printr-o hotărare de guvern. 64 de mineri au primit plăţi compensatorii, dar 17 angajaţi au rămas pe dinafară. Anina este acum un orăşel montan, aşezat într-o zonă superbă, care ar putea renaşte din turism sau din tipuri de producţie alternativă. Descrisă poate cel mai impresionant în „Lume fără cer”, cunoscutul roman lui Virgil Birou, viaţa minerilor din Anina a cunoscut un dureros drum sinuos, de urcuşuri şi coborâşuri. Muncă grea, accidente, de multe ori mortale, rar câte o bucurie adusă de zâmbetul fericit al copiilor când oamenii veneau cu câte ceva acasă, în ziua de leafă.
Tragicul accident din luna ianuarie a anului 2006 a pus cruce, la propriu si la figurat, mineritului aninean, a radicalizat, cumva, pozițiile tuturor celor implicați față de facilitățile miniere din orașul montan, dar și față de soarta mineritului românesc. Sector confruntat, din nefericire, cu un substanțial declin și cu un vast proces de închidere. Ex-vicepremierul Gheorghe Pogea demarase un proces de reabilitare a zonelor miniere afectate de declinul de care vorbim, dar, deși Agenția Zonelor Miniere există și își derulează programele (mai degrabă discret, e adevărat), credem că era necesară o astfel de inițiativă ministerială cum a fost cea a lui Pogea pentru ca lucrurile să se miște. Gheorghe Pogea, care a vizitat Anina, reprezentase acel factor dinamizator de care aveau nevoie birocrații de la Zonele Miniere, pentru a-si pune în operă mai urgent programele specifice. Acum lucrurile trebuie luate de la capăt.
Administrația din Anina, primarul Gheorghe Neicu, viceprimarul Nicolae Radu, consilierii locali, se zbat acum să aducă investitori. Aici există lemn de exploatat, în fapt un potențial fantastic în acest domeniu. Există posibilități aproape nelimitate de turism dar lucrurile merg ca în România: cârpeli, inerție, lipsă de persuasiune, lipsă de resurse și de imaginație în a crea un brand suficient de puternic pentru a atrage turiștii suficient de mult, pentru ca orașul măcar să supraviețuiască decent. Cu toate că e cochet și curat, fostul oraș minier ascunde cicatricele unui trecut complicat și rănile proaspete ale unui prezent și viitor încă mai încețoșat.
