O legendă povestește că „moș Bâzieș”, care-și păstorea oile prin aceste locuri, ar fi dat de această apă. O altă legendă susține că un ciobănaș, auzind în jurul unui izvor niște „murmure” în pământ, s-a apucat să sape, însă din cauza emanațiilor de carbon și-a pierdut cunoștința și a fost salvat de ortacii lui. Din acel moment, au așezat o buturugă pe săpătura din care ieșea apa minerală și și-au făcut sălașul în apropiere.
Prima analiză chimică a apelor minerale a fost făcută în 1805. S-a dovedit că apa celui dintâi izvor cunoscut, Izvorul lui Mihai, ar fi avut 1311,6 mg/l bioxid de carbon. În anii 1811 și 1817, apele de la Buziaș au fost studiate de renumitul profesor Paul Kiteibel. Pe lângă Izvorul lui Mihai mai sunt trei: Izvorul lui Iosif, Izvorul de la Băile Reci și Izvorul Mare de la Băile Calde. Documentele vremii și comunicările de la Congresul medicilor și specialiștilor din 1884 au scos în evidență apa sa minerală, comparabilă cu cele mondiale renumite din Spa și Pyrmont.
Răspândirea rapidă a faimei apelor minerale de aici a făcut ca în 1819 Buziașul să fie declarat localitate balneară.
Pentru o perioadă de zece ani, Buziaș s-a mândrit cu Lacul Sfântul Anton, un loc magic unde vara puteai face plimbări cu barca, și iarna patinaj. Izvorât dintr-un izvor mineral spontan, acest lac a fost inima agrementului orașului până la dispariția sa bruscă.
Îmbutelierea apei minerale de la Buziaș a început în anul 1840. În 1850, presa vremii o descria ca fiind „băutura de lux ce poate fi utilizată laolaltă cu vinul, fiind un răcoritor excelent”. Apa minerală Buziaș a fost premiată la concursurile internaționale, câștigând opt medalii, dintre care una de aur la concursul de la Bratislava din anul 1920.
Între plimbările de-a lungul „colonadei”, precum împărăteasa Sissi și Franz Joseph, și vizitele la „Moș Bîzieș” (izvoarele termale) pentru a savura apa minerală, Buziaș continuă să fie o destinație care îmbină istoria cu natura în cel mai armonios mod.
Comentarii
comentarii