.jpg)
Să începem, aşadar, inventarul, unul pe care cred că nimeni nu şi l-ar fi imaginat în acest fel: inventarul epurărilor politice. Prima victimă: Dan Idolu, directorul general al Aeroportului Internaţional Timişoara. Despre tentativa de a îngloba Aeroportul Internaţional Timişoara într-o societate, prin fuziunea Aeroportului Timişoara cu cel din Arad, se ştie. A fost o lungă perioadă de dezbateri, de analize, concluzionate cu decizia de amânare a proiectului, până la finalizarea unui studiu de oportunitate. Numai că numele lui Dan Idolu, cel care şi-a legat viaţa timp de 29 de ani de acest loc, de progresul pe care, prin competenţă şi devotament, l-a adus unuia dintre cele mai importante aeroporturi din România, a fost mereu repetat. În cursul dimineţii de luni, telefonul lui Dan Idolu a fost apelat de către Eusebiu Pistru, ministrul secretar de stat din Arad, cel care a şi semnat hotărârea de guvern, potrivit căreia fuziunea ar fi urmat să aibă loc cu sau fără acordul Timişoarei. Semnalul este prost! Este semnalul unei atitudini răzbunătoare, produsă mult prea evident. Prea brutal. Este semnul acelui: „Vedeţi ce suntem în stare să facem!”. Nu-mi amintesc ca în anii ‘90, acei ani în care, cu toţii, eram speriaţi de fantoma comunismului (adevărat!), ca cineva să fi îndrăznit să producă răzbunări cu iuţeala fulgerului. Nu spun că alţii ar fi fost cei mai angelici câştigători de pe pământ, dar nu cred că se înfruptau atât de rapid din trupul celui învins. La noi nu există plăcerea gestului de fair-play al câştigătorului. Nu există măreţia atitudinii olimpice. De fapt, despre ce vorbim? Despre vechii greci? Nu, noi suntem români, mai ales că ne ajută şi refrenul. Acest comportament revanşard, cel care produce daune în ambele tabere, face un rău inimaginabil de imagine. Imaginea de oraş, de regiune, de ţară. Toate sunt afectate. Face parte din peisajul atitudinii care primeşte caracterizări concretizate astfel: românisme. Mie, personal, nu mi se pare normal ca, la un moment dat, pe orice gest să se pună ştampila: „românism!”. Am auzit de mai multe ori acest cuvânt, ataşat unor gesturi ale unor români, care, cumva, undeva, făceau ceva, dar nu din rea intenţie. Poate din neatenţie. Placa aceasta cu „românismul”, în sens peiorativ, nu ne face bine ca naţiune. În curând, astfel de „românisme” o să cuprindă mai multe organizaţii, administraţii, conduceri de organizaţii descentralizate, o să acopere ca un păienjeniş activitatea mai multor domenii. O să fim priviţi ca unii capabili, în orice situaţii – pentru a arăta forţă şi dispreţ – să fim, în acest fel, „mai români” decât alţii. România este arena concursului „care pe care”. Distructiv.
