Care a fost prima ta impresie despre Timișoara?
– Prima impresie a fost de primăvară frumoasă. Ai mei mă duceau acasă de la maternitate, era soare și plăcut, iar Timișoara se nimerise, întâmplător sau nu, să fie primul oraș pe care aveam să îl văd.
– Cum ai putea exprima prin trei lucruri concrete sintagma ”spiritul Timișoarei”?
– O să zici că sunt rău, dar spiritul ăsta simt că s-a cam dizolvat în ultimele două decenii. Mi-ar fi plăcut să spun „Multietnicitate”, dar nemţii au plecat, iar sârbii și ungurii sunt cvasi-inexistenţi. Sau „Cultură”, dar privesc cu invidie la alte orașe românești, unde cultura se mănâncă pe pâine, în vreme ce la noi e ţinută în șpais. Sper ca „Toleranţa” să fi rămas ca să reanimeze ceea ce încercăm să folosim ca stindard. Mi-ar plăcea să reușească!
– Care este cea mai intensă amintire a ta în Timișoara?
– Piaţa Operei, în zilele acelea magice, când credeam că Marea Schimbare se va petrece peste noapte.
– Locul din Timișoara pe care l-ai numi ”eu”?
– Așa cum “eu” din 1989 diferă de cel de acum, cred că aș greși asociind Timișoara cu un anumit loc. Aș face-o mai degrabă cu oamenii de aici, alături de care am trăit acel ‘89, cu Phoenix, Pro Musica sau Celelalte Cuvinte, și mai apoi Blazzaj, sau cu expoziţiile foto din defuncta Asociaţie a Artiștilor Fotografi, cu prietenii de la Ceva de Spus care – cu dizabilităţi fiind – încearcă să schimbe orașul și ţara. Timișoara e în inimi, nu doar pe hărţi GPS.
– Cum ar putea fi în 2021 Timișoara?
– Mai bună sau mai rea. Asta depinde mult și de proiectul ăsta ambiţios, numit Capitală Culturală. Dacă proiectul e sincer, dacă lumea va fi pregătită pentru a primi și iubi ceea ce s-ar putea întâmpla în 2021, va fi bine. Altfel, va fi mai mult praf așternut peste un spirit pe care îl vom evoca doar în monografii (sursa: timisoara2021).
