În ziua de Ajun, tot satul răsună de zglobiciunea copiilor care merg din casă în casă cântând „Ne daţi ori nu ne daţi”, iar cei mai mari, când ajung la poarta preotului, adaugă „fasole cu cârnaţi”. Preotul nu se supără, că doară e înaintea sărbătorii celei mari şi-i păcat să te superi. Iar după ce ţâncii satului colindă toată casa şi îşi încarcă trăistuţele cu mere, nuci, cârnaţi, prăjituri şi bani, pornesc spre casele lor, că doară s-a făcut deja întuneric, şi-apoi vorba colindului: „De urat am mai ura, da’ ni-i frică, s-o-nsera”.
Fiecare gospodar colindat trebuie să le dea urătorilor darul cuvenit pentru că i s-a vestit marea bucuire a Naşterii Domnului, iar copiii colindători sunt consideraţi, în Banat, trimişi de Iisus cu vestea cea bună.
În alte zone ale Banatului, Ajunul vine cu alte obiceiuri, dar specifică este prezenţa copiilor. „Crăciunul în Banat începe cu colindatul copiilor piţărăi care rostesc colindul ‘Bună dimineaţa la Moş Ajun’ şi-l rostesc până nici nu s-a crăpat de ziuă, în mod tradiţional. Totodată, un lucru pe care-l împărtăşim cu sârbii, dar despre care n-aş putea să spun care este comunitatea de origine, este obiceiul ‘Cloţei’: în dimineaţa de Ajun, un copil la ţară poate fi pus pe un coş câteva minute, să stea liniştit, pentru ca să stea cloştile în anul care urmează. Există şi zone, în Făget sau în partea inferioară a Mureşului, care au un colindat tradiţional foarte bun, cu repertorii foarte dense. Acest repertoriu de colinde este românesc”, spune prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, prorector al Universităţii de Vest Timişoara.
Gălăgia de-afară se mută spre ceasurile serii în case. De bună seamă că, odată ajunşi în căminele lor, flămânzi după o zi grea de umblat şi colindat, cei mici dau năvală taman în mâncărurile gătite pentru Ziua de Crăciun şi în tăvile cu prăjituri care îl aşteaptă mai întâi pe Moş Crăciun.
De voie, de nevoie, copiii se fac ascultători pentru că dacă nu adorm cât mai devreme, Moşul nu aduce bradul şi sacul plin cu daruri.
După ce colindă tot satul, flăcăii se aştern la şezătoare în casa unei fete frumoase, numai bune de măritat. Şi pentru că Ajunul este plin de obiceiuri precreştine, acum se întâmplă ritualuri prin care fetele nemăritate îşi pot afla ursitul; tot în seara de Ajun, ele pun la poartă fire de busuioc, iar dacă în dimineaţa de Crăciun busuiocul va fi nins se vor mărita cu un bărbat bogat.
„În copilăria mea, încă se colinda de Crăciun. Nu am locuit într-o localitate care să fie foarte bogată în folclor şi tradiţii, dar ştiam un anumit număr de colinde, care trebuiau actualizate cu o anumită ocazie, ce spui dacă la casa respectivă locuiesc bătrâni, sau o femeie singură, sau copii.
Doar băieţii colindă, pentru că ei sunt cei care aduc noroc şi prosperitate familiei colindate. La noi veneau oameni care să colinde, nu erau foarte mulţi. Noaptea târziu veneau cei care jucau Turca (Capra) şi muzicanţii. La venirea Turcii mă treceau fiorii, pentru că Turca este înspăimântătoare, se aruncă, muşcă, nu ştii niciodată ce se ascunde dincolo de masca ei. Toate acestea erau însoţite de o hrană aparte, pe care acum nu aş mai putea să o mănânc: supă de porc, friptură de porc, cârnat de porc, cu câţiva cartofi, cu puţine murături, cozonac, tort, două-trei feluri de prăjituri făcute în casă şi cele câteva bomboane de salon, acestea având caracter ritual. În ziua de Crăciun se stă acasă, este o sărbătoare a familiei. A face Crăciunul înseamnă a avea familie, a respecta o valoare extrem de importantă”, adaugă Otilia Hedeşan.
Bradul tradiţional de Crăciun, în Banat, este împodobit cu prăjiturele mici, de diferite forme, făcute din aluat special, de turtă dulce, numite pancove: steluţe, soare, lună, Moş Crăciun, căsuţe, cerbi, om de zăpadă. Acestea, pentru a fi şi mai frumoase, sunt vopsite cu coloranţi naturali şi ornate cu mici bucăţi de oglindă, care fac ca pomul de Crăciun să devină o lume de basm. Din brad nu lipsesc nucile şi merele, iar sub brad se presară fân asemenea atmosferei de sălaj în care s-a născut Iisus. Pe la miez de noapte, când ceasurile se despart, iar zăpada scrâşneşte în coaja copacilor, încep să se audă vocile colindătorilor mai mari: sunt dubaşii care anunţă: „Scoală gazdă, nu durmii, că nu-i vremea de durmit, ci îi vremea de gătit”. Gospodarii trag pe ei cojoace şi ies la poartă să primească dubaşii. Se colindă şi se cinstesc urătorii, iar copiii se trezesc înfriguraţi şi descoperă minunea: Moşul a străbătut din nou, prin omătul munţilor, cărările pentru a aduce daruri. Iar după ce a lăsat sacul cu jucării sub pom şi îi tremura în mână nuieluşa cea fermecată îndreptată ameninţător şi atotştiutoare către taman cel mai poznaş din casă, moşul abia se ridică şi pleacă pentru că „e drumul lung şi ger cumplit, da-i obicei străbun”, ducând în alte case bucuria şi nemurirea unei poveşti de iarnă.
Comentarii
comentarii
