Mare mi-a fost bucuria când am reușit să văd expoziția ”Brâncuși: Surse românești și perspective universale”, deschisă la Muzeul Național de Artă Timișoara, în perioada 30 septembrie 2023-28 ianuarie 2024. Considerată momentul culminant al anului în care Timișoara a fost una dintre capitalele culturale ale Europei, expoziția se derulează cu ”casa închisă”, fenomen cultural cu impact comercial unic, cred, în România.
Vizitator, de-a lungul anilor, al mai multor muzee celebre care adăpostesc în incinte pline de lumină, sculpturi ale genialului român, mărturisesc că am fost șocat de negreala încăperilor – prin lipsa oricărei ferestre, toți pereții fiind drapați în negru – care adăpostesc mica prin dimensiune, dar minunat inspirata expoziție Brâncuși de la Timișoara.
Ca orice român amator de artă, sunt îndrăgostit de personajul care a fost Constantin Brâncuși, cât și de opera lui inovatoare și nemuritoare. De ”aspirația lui către lumină”, ca să îl citez din memorie pe cel mai avizat, în opinia mea, critic român contemporan de artă brâncușiană, Pavel Șușară. Iată un fragment din cartea Sandei Miller, ”Brâncuși” (Ed. Litera 2022), în care este redat un citat din amintirile celebrului fotograf Man Ray, când îi vizitează atelierul din Impasse Ronsin: ”La prima întâlnire cu Brâncuși în atelierul lui, am fost mai impresionat decât dacă m-aș fi aflat într-o catedrală. Eram uluit de albul și de lumina încăperii…era ca și cum ai fi pătruns într-o altă lume: culoarea albă – dar, la urma urmelor, albul nu este el oare sinteza tuturor culorilor curcubeului? – năpădea până și cuptorul de cărămizi, făcut de însuși Brâncuși, și hornul, fiind accentuată pe alocuri de câte un butuc de stejar cioplit cu barda ori de razele metalice aurii ale vreunei forme dinamice și polisate, așezate pe piedestal.” Mai încolo, autoarea Sanda Miller adaugă: ”Și-a creat atelierul în totalitate alb în primul rând ca să își îndeplinească rolul de spațiu multifuncțional: mai întâi, spațiu de locuit pentru desfășurarea existenței de toate zilele cu tot ce presupunea ea; apoi, spațiu de lucru unde muncea cu migală la sculpturile lui. Iar în al treilea rând (și poate mai neobișnuit), vitrină, un fel de muzeu personal și locus unde se desfășoară prezentări promoționale sofisticate pentru potențialii cumpărători”. În cunoscutele fotografii realizate de Constantin Brâncuși, mai ales în care sunt redate variante ale ”Coloanei fără de sfârșit”, se vede clar că nu doar -cel puțin- un perete lateral era din sticlă, ci și jumătate din acoperișul atelierului. O bună prietenă îmi povestește experiența unică avută în 1995, când a vizitat cea mai mare expoziție retrospectivă Brâncuși, organizată, la ultimul etaj al ultramodernului – pe atunci – Centre Pompidou din Paris. Fiind o zi de primăvară, caldă și senină, acoperișul a fost dat la o parte, astfel că lumina creată de sculpturile brâncușiene se contopea cu lumina universului…
Este meritul de necontestat al curatoarei, doamna Doina Lemny, care a reușit să prezinte, în premieră pentru români, ”sursele românești și perspectivele universale” ale marelui artist român, iată un subtitlu al expoziției cum nu se poate mai bine ales. De la puținele, totuși, statui (oare unde o fi ”Cumințenia pământului” acum?) la celebrele fotografii și filme făcute de însuși Constantin Brâncuși, personalitatea unui imens creator se relevă unui public copleșit, poate pentru prima oară, de simplitatea genialității.
Revin la întunericul încăperilor și spun cât de neplăcut înfiorat am fost de modul în care a fost concepută lumina (mai degrabă absența ei) în întregul spațiu al expoziției. Exemplific doar cu luminarea total neinspirată a ”Păsării în văzduh”, predominant la baza soclului statuii, în totală opoziție cu modul în care a fotografiat Brâncuși această statuie care redă ”esența zborului”: doar partea superioară, cea ”în văzduh” este străfulgerată de lumină. Exprimându-mi nedumerirea legată de această bizară întunericeală a sălilor, având drept consecință luminarea parțială a sculpturilor, aflu ulterior de la persoane implicate în domeniul expozițional artistic, că este ”meritul” unui domn arhitect, un adevărat guru al designului diferitelor locașuri de expunere din Timișoara, abilitat și acredidat, să nu spun abonat, la ”tot ce mișcă” în domeniu. Astă vară, l-am văzut la tembelizor lăudându-se cum a valorificat estetic, de bună seamă, vegetația sălbatică crescută în curtea ”Cazarmei” ruinate din centrul orașului, devenită reper expozițional în anul ”capital cultural” 2023. Halal!
Am ieșit din expoziție fericit că, în ciuda întunericimii încăperilor, am fost din nou aproape de Brâncuși. Am coborât spre ieșire, plin de speranță că voi putea cumpăra de la magazinul Muzeului Național de Artă Timișoara un catalog al expoziției. Aici, în ciuda amiezii, întuneric total, ca să îl parafrazez pe Arthur Koestler. Muzeul nu are niciun fel de magazin, nici măcar un mic chioșc, în care să se vândă diferite albume, nu doar cu operele lui Constantin Brâncuși, ci diferite cărți, albume, obiecte legate de Timișoara, că doar am fost ”capitală culturală” în 2023!!!! Oare nu s-ar fi vândut cartea lui Pavel Șușară, cărțile doamnei Doina Lemny sau ultima carte, recent apărută, despre Constantin Brâncuși a lui Sorin Trâncă? Să nu mai vorbesc de trilogia dedicată lui Brâncuși scrisă de Petre Pandrea care încă mai poate fi cumpărată online.
O doamnă amabilă de la garderobă îmi spune că pot găsi catalogul la o librărie din apropiere. Că diferite chichițe administrative nu au făcut posibilă vânzarea lui la intrarea în muzeu. Întreb de ce nu există un mic magazin dedicat, așa cum există la toate muzeele din lumea civilizată și mi se răspunde că se are în vedere, că se discută… Replic amar că probabil va fi realizat când se va termina autostrada Nădlac-Sibiu… râdem resemnați, ca doi români adevărați. La cât timp a durat și cât a costat renovarea Palatului Baroc care adăpostește actualul Muzeu Național de Artă Timișoara, comparația nu mi se pare absurdă, căci și aici mai este ceva aparent banal, dar totuși important, de făcut…
Am cumpărat catalogul de la librărie la un preț mult prea mare pentru un catalog de expoziție, chiar dacă mi se pare că este foarte bine realizat, în condiții grafice deosebite. Mă gândesc că, dacă ar fi fost tipărit în zeci de mii de exemplare, s-ar fi ajuns la un preț accesibil pentru fiecare vizitator al expoziției. Văd că fotografiile cu exponatele nu sunt făcute, din fericire, în întunericimea spațiului dedicat lui Brâncuși în muzeul timișorean…
Cu frumosul album catalog în mână nu pot să nu mă gândesc cât de mult întuneric – și din câte locuri!!! – mai avem de înlăturat noi, timișorenii, noi, românii, până să ajungem la lumina genialului Brâncuși…
