Este inspecția judiciară. Instituția care, conform statutului ei, trebuie să analizeze toate derapajele majore care pot afecta independenţa justiției. Este vorba, în primul rând, de excese de abuzuri sau de incompetenţa unor procurori sau judecători. Este vorba, în al doilea rând, de alte instituții ale statului ori de reprezentanţi ai acestor instituții, care prin acte, fapte sau declaraţii pot restrânge sau altera independenţa judecătorilor. Este vorba, în al treilea rând și abia în al treilea rând, și de presiuni care ar putea fi exercitate asupra actului de justiție, din direcția partidelor politice ori societății civile. Își îndeplinește aceste atribuții inspecția judiciară?
Avem toate semnalele că răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ. Nu se cunosc decât extrem de puține cazuri în care judecători sau procurori au fost sancționați pentru că, în mod vădit, au încălcat drepturi ale omului, uneori chiar cu rea-credință, proceduri prevăzute în lege, care asigură protecția unor acestor drepturi și, la fel de rare sunt situațiile în care procurori sau judecători sunt sancționați, pur și simplu, pentru că nu și-au îndeplinit obligații strict prevăzute de lege. Și, din nefericire, cel mai adesea și, din ce în ce mai frecvent în ultima vreme, această instituție, numită inspecția judiciară, este suspect de promptă în a sancționa public o serie întreagă de afirmații și comentarii – este adevărat, unele constituind și ele derapaje – care se constituie în lovituri aduse imaginii justiției ca instituție.
Nu este aici locul și nici nu există spațiul editorial necesar pentru a oferi sute sau chiar mii de exemple, care pot susține afirmația de mai sus. Fapt este că, în linii mari, inspecția judiciară, în loc să fie un garant real al forței și independenței justiției, s-a transformat într-un scut al unor grupuri de interese nelegitime, din interiorul justiției, din afara acestei puteri în stat sau din zone tangente. Poate că s-a ajuns aici pentru că, la fel cum se întâmplă și în cazul Consiliului Superior al Magistraturii, situația este dominată de procurori, care, în mod normal, sunt simpli avocați ai statului și ar trebui să aibă o putere egală asupra actului de justiție cu apărătorii părților. Adică, cu avocații. Poate că s-a ajuns aici și fiindcă un număr extrem de mare de judecători este provenit tot din rândul procurorilor. Poate că, în România, în locul unei justiții imparțiale, care își propune exclusiv apărarea cetățeanului și, din această perspectivă, a legilor statului, s-a format, de fapt, o gardă pretoriană.
Sau poate răul cel mai mare este cel identificat de un număr tot mai semnificativ de judecători români, cărora li se adaugă și paisprezece organizații ale judecătorilor din Uniunea Europeană. Și anume, faptul că, un serviciu secret, în speță Serviciul Român de Informaţii, prin câțiva reprezentanți ai acestuia – care ar trebui, urgent, rejectați, judecați și condamnați – a creat un sistem tentacular în interiorul puterii judecătorești, care are drept scop dirijarea acesteia.
Așadar, brațul înarmat al Consiliului Superior al Magistraturii funcționează. Dar funcționează greșit. Sub formă de scut, pentru magistrații butonaţi politic sau de către servicii sau de către organizațiile de tip mafiot și de pumnal împotriva unor magistraţi cinstiți. Fix ceea ce observăm în aceste zile.
