Contraeditorial
”Avem de a face cu o problemă de fond, o problemă de sistem. Un sistem corupt și inert. Acesta e adevărul.”
Marcel Ciolacu, prim-ministru al României, 8 iulie 2023
După Al Doilea Război Mondial, odată intrată sub ”ocrotirea ” Uniunii Sovietice, încet, încet, practic în câțiva ani, România s-a transformat într-o imensă închisoare, la figurat, dar și la propriu. Cine privește harta lagărelor și a închisorilor politice din anii ’50, cine citește documentele și memoriile legate de acea perioadă funestă din istoria țării, va rămâne îngrozit de similitudinea cu sistemul diabolic de represiune sovietic, aplicat cu asupra de măsură în România de către cozile de topor ale lui Stalin. După suprimarea elitei țării, odată lichidat ”dușmanul de clasă”, ”burghezo-moșierimea” și țărănimea ”chiabură”, partidul s-a apucat de reconstrucția comunistă a țării: de la colhozuri, numite la noi ceapeuri, la nenumărate fabrici și uzine, precum și câteva proiecte megalomane. După 20 de ani de ”dictatură proletară”, nu mai dădea bine în fața ”opiniei publice internaționale” să fim doar o închisoare populară – Republica Populară Română -deținuții politici, câți au mai rămas, au fost liberați, cu toții am început să ne bucurăm de binefacerile marelui cămin socialist, Republica Socialistă România! La orașe, clasa muncitoare a fost introdusă în blocurile celulare, casele burghezilor fiind confiscate de la începuturile regimului comunist de către nomenclatura comunistă. Tocmai când se gândea să sistematizeze satele, adică să-i bage și pe țăranii ceapiști la bloc, tocmai când ”programul de alimentație rațională pe cartelă” fu implementat cu ”succes deplin”, un fitil care aprinsese toată Europa comunistă făcu să explodeze și mămăliga românească. Linia întâi a nomenclaturii pierdu puterea, se duse mai în spate ca să își schimbe pălăria, ”mult iubitu” și a lui academiciană soție plecară de tot, împușcați în zi de Crăciun.
În căminul cu nume reajustat, România după Revoluția din 1989, au rămas sutele de mii de blocuri tip celule din toate orașele patriei, au rămas satele distruse de efectele devastatoare ale agriculturii socialiste. Toate locuite, majoritatea în condiții care doar asigurau o supraviețuire, cu mici și vagi iluzii, uneori, de prosperitate, pentru cei mai harnici sau mai ”descurcăreți” locuitori.
Dar au rămas şi căminele de copii, acele orfelinate ale groazei, care adăposteau zeci de mii de copii rebut (vai!) ai ”societății socialiste multilateral dezvoltate”, cămine care au terifiat lumea civilizată, incapabilă să înțeleagă cum este posibilă atâta cruzime față de niște bieți copii. A fost nevoie de zeci de ani de atenționări și finanțări din partea țărilor dornice să ajute România pentru ca situația copiilor abandonați să se schimbe în bine. Străinii nu puteau înțelege comportamentul românilor față de acești copii nefericiți, bătuți de soarta ”grijii față de om” comuniste. Dar întotdeauna, oriunde pe fața pământului când te lupți pentru supraviețuirea ta (fizică!) și a propriei familii, când îți obții hrana pe cartelă, așa cum au făcut aproape toți românii în anii de groază ’80, ”cartela” de empatie socială dispare… uneori, cu desăvârșire.
Dacă România comunistă era plină de cămine de copii părăsiți, iată că acum România postcomunistă s-a umplut (din nefericire, cred că este doar începutul) și de cămine de bătrâni rămași fără familie sau chiar (semi)abandonați de către urmași. Fenomenul caselor, al azilelor, al căminelor, al resorturilor pentru oamenii în vârstă (le putem denumi mai mult sau mai puțin… elegant), incapabili să se autoîntrețină este răspândit de mult în întreaga lume modernă. Peste tot unde a dispărut familia tradițională cu două, trei, chiar patru generații în aceeași casă sau măcar în aceeași localitate, aceste stabilimente de asistență, de îngrijire a persoanelor în etate, a seniorilor, dacă doriți formularea cea mai frumoasă pentru a numi un om bătrân, s-au înmulțit de o manieră exponențială! Chiar aparent paradoxală, pentru că această creștere numerică a instituțiilor de asistați vârstnici este paralelă cu creșterea nivelului de trai!
Revenind la concretul zilelor noastre românești, era previzibil ca necazurile bătrânilor singuri în România să fie mai mari decât în alte părți ale Europei. Nu mai avem cartele la alimente, avem mega-cartele la ”distracție”, dar disponibilitatea spre empatie socială este încă redusă. Reconstruirea unei adevărate comunități în care compasiunea față de suferința aproapelui să fie reală, nu doar declarativă, va mai dura.
Cred că situația din azilele de bătrâni este cvasiidentică cu cea din alte instituții girate de încă fragilul Stat Român. Și dacă mai adăugăm statului și epitetul de corupt avem explicația ultimului scandal legat de proasta îngrijire a bătrânilor la un astfel de cămin denumit ”al groazei”. Condiții de viață improprii și practicile inumane aplicate suferinzilor internați în acel azil cu gard vopsit au stupefiat o țară întreagă. O vâlvătaie media, cu accente, care țin de așa-numita isterie de masă, a aprins de revoltă fiecare cetățean milos al patriei de la simplul privitor nonstop de ”breaking news” la președinte și prim-ministru. Toate structurile pentru îngrijirea bătrânilor și a persoanelor fără adăpost au fost controlate în decurs de o săptămână, la ordinul tovarășului prim-ministru Marcel Ciolacu ( n.b. îl numesc tovarăș de drag, pentru că îmi place cât de hotărât dă ”dispoziții”, cât de ”aplecat” e la nevoile și dorințele poporului) oripilat și surprins de dimensiunile ororilor: ”Cred că nimeni nu era pregătit pentru așa ceva… Avem de a face cu o problemă de fond, de… și de sistem. Un sistem corupt și inert. Acesta e adevărul” (citat din declarația Domniei Sale din 9 iulie 2023). Totuși, dacă problema este ”de fond” și ”de sistem”, poate ar fi trebuit să fim ”pregătiți pentru așa ceva”, sau măcar să fi știut de ”așa ceva”, căci toți cei care conduc țara nu s-au perindat de ieri prin diferitele funcții de conducere, locale și naționale… Nota bene, controale foarte riguroase (păi cum altfel… dacă sunt la comandă de sus!) s-au soldat cu nenumărate și uneori absurd de mari amenzi (”avem ordin să amendăm”!?, ziceau unii dintre zeloșii executori…), cu închideri de stabilimente, uneori injuste, penibile și corectate doar la presiunea societății civile (cazul de la Timișoara). Iar, ca poporul alegător să fie mulțumit, au căzut și două capete de miniștri….
Aparent, problema ”azilelor groazei” a fost rezolvată…dar, de groază sunt și șoselele patriei, nu-i așa? Cel puțin așa spun statisticele care ne situează pe primul loc în Europa la mortalitatea rutieră… Prea multe din spitalele de stat se dovedesc, cu o periodicitate înfiorătoare, a fi ”de groază” prin condițiile de igienă și lipsa de materiale sanitare, medicamente, aparatură, incendii…
Cu școlile țărișoarei se știe de mult câte dintre ele nu au autorizație sanitară, adică condiții elementare de igienă… Să trecem la universități și ”academii” unde procentajul de plagiate te îngrozește când realizezi ce hoți cu diplomă au ajuns să ne conducă! Coborând de la (falsul) spiritual la adevărul și concretul stomacal, de șoc, groază și scârbă avem parte și când vedem în mass-media mizeria din bucătăriile prea multor restaurante.
Poate că după ce a scăzut ”de îndată” prețul la alimentele de bază, bașca pensiile speciale (drept e, ceva mai lent, să nu se ”destabilizeze” ”sistemurile” speciale, neinerte și necorupte, evident) tovarășul prim-ministru ar trebui să dea un ordin ca într-o lună să fie controlate toate blocurile, toate casele ”oamenilor muncii de la orașe și sate”. S-or găsi pe ici, pe colo și alte grozăvenii? Locuiesc oare mulți dintre români în condiții mai salubre decât bătrânii din azilele groazei? Exemplific cu faimoasele ”Ştiri de la ora 5” care dezvăluie de multe ori o realitatea cruntă, chiar imundă a traiului multor români.
Poate că ne-am obișnuit să trăim într-un imens cămin postcomunist, generator de fapte și întâmplări groaznice, dar care ne ”afectează emoțional” doar cât le privim la tembelizor sau le citim pe diferitele rețele sociale…
Nu este, oare, ”sistemul corupt și inert” parazitul comunistoid infiltrat nu doar în mințile multora dintre conducătorii noștri actuali, ci și în ale multora dintre noi, cei care am mai rămas înăuntrul țării???
Neputința statului și a cetățenilor în protejarea copiilor și bătrânilor vulnerabili traduce o imensă vulnerabilitate a țării în fața oricărei posibile grozăvii!!!
