După Cornel Ungureanu, Robert Şerban, Radu Paraschivescu, Radu Pavel Gheo şi Mircea Mihăieş, alţi cinci scriitori timişoreni au acceptat să vorbească despre veniturile din drepturile de autor. Iar verbul „a accepta” este cel mai potrivit într-un context în care scriitorilor li s-a cerut să abordeze un subiect dureros şi să analizeze o situaţie deplorabilă.
Şerban Foarţă – cel mai activ scriitor timişorean
La aproape 70 de ani, Şerban Foarţă pare a fi la apogeul productivităţii scriitoriceşti. În ultimii 10 ani, scriitorului i-au fost publicate peste 20 de volume, cel mai recent, intitulat „69”, fiind lansat zilele trecute, la Timişoara. Departe de a se declara un melancolic al regimului comunist, Şerban Foarţă şi-a amintit cu plăcere de primii bani încasaţi pe trei cărţi, în urmă cu mai bine de 30 de ani: 14.000 de lei (echivalentul a patru salarii). Asta după ce publicase patru cărţi în regie proprie, într-un tiraj de 500 de exemplare, la Editura Litera. „Marin Preda şi ceilalţi bătrâni de la USR îşi dădeau singuri sume imense pentru cărţi, iar tinerii mai luau şi ei ce rămânea. Faptul că scoteam cărţi la edituri mici era şi un avantaj. Cenzura nu era atât de absurdă ca la editurile mari, unde se vânau inclusiv cuvinte ca biserică şi sex. Acum avem şi sex, putem merge şi la biserică, doar bani nu avem”, spune Şerban Foarţă. În rest, zecile de cărţi scrise nu i-au adus prea multe satisfacţii financiare, sumele încasate din vânzări fiind mici, la editurile importante, sau chiar inexistente, în cazul volumelor apărute la edituri mai mici. Pe lângă veniturile din cărţi, Şerban Foarţă, autorul versurilor unor melodii ale trupei Phoenix, câştigă între 1.000 şi 3.000 de lei pe an, în urma difuzării respectivelor melodii. Din colaborările la ziare şi reviste, veniturile sunt la fel de mici. O rubrică permanentă în revista Argeş îi aduce scriitorului 46 de lei pe articol. Articolele din România Literară sunt remunerate chiar mai slab, ajungând la o sumă considerată prea mică şi pentru a fi menţionată. Un caz mai fericit era colaborarea cu revista Dilema Veche. Însă, deşi îi asigura un venit de aproximativ 1.000 de lei pe lună, colaborarea a fost întreruptă, autorul refuzând să fie coleg cu pedelistul Sever Voinescu.
.jpg)
Dorin Tudoran – emigrantul interzis
Plecat în Stalele Unite ale Americii, în august 1985, Dorin Tudoran se declară un caz atipic. Fiind interzis la publicare până în 1990 şi trăind în America, pentru scriitor nu a existat varianta de a trăi din drepturile de autor realizate în România. „După decembrie 1989, când numele meu a ieşit de sub interdicţie, nu am fost preocupat la cât se ridică drepturile de autor realizate fie prin republicarea unor cărţi, fie prin publicarea unor cărţi noi. Banii realizaţi în acest fel i-am donat, i-am oferit unor prieteni sau unora dintre membrii familiei mele, care trăiesc în România. Dacă pentru mine acei bani nu înseamnă mare lucru, pentru ei sunt bineveniţi. Ani de zile, după 1989, am colaborat gratuit la publicaţii din România. În cazurile când mi s-au oferit drepturi de autor, am oferit banii tot familiei şi prietenilor din România”, spune Dorin Tudoran.
Alţi trei scriitori, aceeaşi poveste
Un alt autor timişorean important este Livius Ciocârlie. Fost profesor de franceză la Universitatea din Timişoara, critic şi scriitor apreciat încă din anii ’70, acesta nu a mai câştigat aproape nimic din drepturi de autor, după 1990. În schimb, aşa cum declară, faptul că a primit la un moment dat o indemnizaţie din partea Uniunii Scriitorilor îi permite să trăiască mult mai comod decât dacă ar fi fost un simplu pensionar. „Din vânzarea cărţilor nu am câştigat aproape nimic. Nu e mai puţin adevărat că nu sunt un autor prea vândut”, spune Livius Ciocârlie.
Nici Adriana Babeţi nu se laudă cu venituri prea mari din drepturi de autor. De la „Femeia în roşu”, scrisă împreună cu Mircea Mihăieş şi Mircea Nedelciu, cărţile scriitoarei au avut un tiraj mai redus. „Mai vin studenţi şi îmi zic că vor să trăiască din scris. Evident, nu avem voie să îi descurajăm, să le spunem că nu se poate trăi din scris în România”, ne-a declarat Adriana Babeţi, care e şi cadru didactic la Universitatea de Vest din Timişoara.
Jurnalistul Marius Ghilezan a debutat cu „Furia”, o carte despre istoria echipei de fotbal Politehnica Timişoara. Volumele care i-au adus câştiguri mai importante sunt „Hoţia la români” şi „Impostura”. „Primesc aproape 3.000 de lei pe an din vânzarea cărţilor. Suma e impozabilă. Doar că editurile nu plătesc. Nu îşi plătesc nici angajaţii, cu atât mai puţin autorii”, spune Ghilezan. În curând, acesta urmează să publice un volum de versuri, cu ajutorul unor sponsorizări.
În loc de concluzii
Cazurile celor 10 scriitori timişoreni sunt reprezentative pentru situaţia drepturilor de autor în România. Peste 99% dintre scriitori s-ar încadra perfect la categoria „muritori de foame”, dacă ar încerca să trăiască doar din scris. Informaţiile furnizare de scriitori, având în vedere că vin de la cei mai de succes reprezentanţi ai breslei, ar pune pe jar orice lider cultural dintr-o ţară civilizată. La noi, statul nu încurajează nici creaţia literară, nici distribuirea cărţilor sau accesul egal la noutăţile editoriale. Piaţa de carte este restrânsă la marile oraşe, jumătate fiind în Bucureşti. Există oraşe cu zeci de mii de locuitori în care nu se găseşte nici o librărie. Bibliotecile puse la punct cu ultimele apariţii sunt şi mai greu de găsit. Pe lângă concurenţa acerbă, exercitată asupra cărţii de celelalte modalităţi de petrecere a timpului liber, în special cele electronice, nici publicul nu este educat în spiritul unei înclinaţii către lectură. În aceste condiții, nu e de mirare că România e pe ultimul loc în Uniunea Europeană la exportul de produse culturale.
Criza a afectat domeniul, dar nu atât de mult pe cât ne-am aştepta. De exemplu, Editura Polirom, lider de piaţă în domeniu, nu şi-a diminuat deloc cifra de afaceri. Problemele intervin în librării. Un exemplu elocvent este reţeaua Diverta, care vinde aproape 40% din cărţile din România. Surse din cadrul celor mai importante edituri din România susţin că au de primit sute de mii de euro de la reţeaua de librării. Prin urmare, angajaţii din edituri, traducătorii şi, mai ales, autorii, sunt plătiţi cu întârziere, sau chiar deloc. „Degeaba fac un contract pe 15% sau 20% din drepturi, că editura oricum nu îmi dă banii”, spune un scriitor. Astfel, dintr-o carte de 40 de lei, aproape jumătate din preţ rămâne la librărie, un sfert costă tipărirea, iar autorului îi revin procente infime.
Un caz aparte este cel al cotidianelor care oferă cărţi. Conform lui Grigore Cartianu, cotidianul Adevărul a vândut peste 18 milioane de volume, în urma unui sondaj reieşind faptul că doar 10% dintre cumpărători ajung să şi citească respectivele cărţi. Cum unii dintre ei nici nu le scot din ambalaj, sub pretextul că le păstrează pentru copii, a fost brevetat un nou obiect: cartea-bibelou. Între timp, scriitorii, tot mai rari, scriu din pasiune, din obligaţie, după modelul englezesc „publish or perish” (publici sau pieri), sau din speranţa că, poate, într-o zi, va fi altfel. O speranţă mereu împinsă înainte, ca halca de carne în faţa câinilor de la sanie…
