S-a stins Ştefan Călărăşanu. A sculptat atâtea clopote încât, dacă ar porni să bată toate, lumea asta ar fi un dangăt prelung. Dar clopotele lui Ştefan sunt de piatră, de lemn şi de aramă şi bat în tăcere. Cu siguranţă, el, cel care le-a dăltuit, le aude, acolo unde e.
Pe pământ i-a mai zăbovit doar trupul, atât cât a mai rămas din el. După atâta trudă cu pietrele, Călărăşanu părea el însuşi făcut din stâncă. Simţeai asta când îţi strângea mâna ca într-o menghină de granit. Palmele lui mari, care ştiau să găsească sufletul pietrelor şi să le dea acestora forme superbe, erau crăpate şi aspre şi grele. De la topoare, drujbe, ciocane şi dălţi. De la praf de piatră şi de la rumeguş şi de la aşchii. Până şi vorba lui părea bolovănoasă, pentru cei care abia îl cunoşteau. Dar dincolo de imaginea cioturoasă, de sfarmă-piatră, te întâmpina un suflet de copil mare, cald şi bun ca o pâine coaptă în ţest. Mă gândesc că, poate, Ştefan, tot vorbind cu lemnul, cu fierul şi cu granitul, nu mai găsea interesant să piardă vremea cu oamenii. Dar Călărăşanu avea prieteni. În faţa lor îşi permitea luxul de a-şi arăta şi recunoaşte slăbiciunile sufletului. Asta n-o poţi face în faţa străinilor. Unul dintre prietenii săi, şi el trecut în altă dimensiune, Bebe Costinaş, mi-a povestit, prin anii ’90, o întâmplare haioasă (parcă decupată dintr-un film de Vasili Şukşin sau Nikita Mihalkov) cu Fane (unii prieteni îi mai ziceau şi astfel). Era imediat după revoluţia din ’89, iar alimentarele, până atunci pustii, cu cârlige de oţel de care atârna neantul, începeau să bage… marfă. Pe lângă una dintre ele s-a întâmplat să treacă Bebe şi Ştefan. Era coadă. Lumea devenise nervoasă. Le-au întrebat pe vânzătoare ce se întâmplă. De ce nu serveau lumea? Pentru că primiseră curcani, mulţi curcani din import, dar erau congelaţi şi nu puteau să-i separe, atât erau de îngheţaţi. Călărăşanu s-a uitat lung la blocurile mari de carne îngheţată. Le-a întrebat pe femei dacă au un topor prin preajmă. Aveau. I l-au dat. Fane s-a suflecat şi a început să izbească în blocul de carne îngheţată. Sculpta să stâmpere foamea celorlalţi. A fost, probabil, cea mai neartistică lucrare a sa, dar toată lumea s-a liniştit: avea carne. Bebe mi-a povestit. Ştefan râdea cu poftă, aşa cum o făcea când era fericit. Cred că acum se vor revedea, acolo sus, şi îşi vor aminti câte ceva de jos, din lumea noastră. Sufletele lor vor râde sau se vor întrista, uneori. Al lui Ştefan Călărăşanu sunt sigur că va fi trist din cel puţin o pricină: nu mai are nici un sens să cumpere pantofi. Sufletele n-au nevoie de încălţări. Dar va fi mai mereu vesel, pentru că va avea de sculptat. Eternitatea. Cu palmele lui mari, aspre, ca de piatră…
